Antoaneta Zaharia: Teatrul nu se termină cu „generaţia de aur”

După ce a petrecut câţiva ani în Teatrul Bulandra, Antoaneta Zaharia a ales Odeonul. Acolo aţi văzut-o în multe spectacole, printre care „De ce fierbe copilul în mămăligă”, „Camera de hotel”, „Ionesco – cinci piese scurte”, „Chip de foc”, „Pyramus & Thisbe 4 You”, „Câtă speranţă”. Puţină lume o asociază cu numele apărut pe copertele volumului „Garsonieră” în centru, publicat la Editura Polirom, în anul 2006. Şi destul de puţini ştiu că este autoarea unor piese de teatru ca „Vă pupă piticul din Franţa”, „Ziua în care nu s-a întâmplat nimic” sau „Ziua perfectă”. Dincolo de latură plină de viaţă şi cu chef de joacă, se ascunde o actriţă nu doar neumlţumită, ci şi revoltată, faţă de o generaţie „rapace”, faţă de o Românie crudă şi lipsită de onestitate, cu un teatru care, după ce o asculţi vorbind, îţi pare că funcţionează după principiul selecţiei naturale. La 38 de ani, Antoaneta Zaharia joacă mult, îşi pune în scenă o piesă proprie la Cafe Godot, aşteaptă al treilea copil şi vremuri normale, care să preţuiască tinereaţea şi energiile ei.

Te-am văzut recent în „Grădinile groazei”, spectacolul regizat de Mariana Cămărăşan şi Alexandra Penciuc, în care o joci pe Friede Esser. Pentru tine, este o întruchipare a mitocăniei sau a femeii simple de la ţară?
Fiecare actor trebuie să ţină cu personajul lui, să-i observe şi calităţile, şi defectele. Dar orice plăsmuire pe care o vedem pe scenă, la teatru, trebuie bănuită doar de bune intenţii. Trebuie să ştii argumentele de a acţiona într-un fel sau în altul. Eu, care creez acest personaj, o consider pe Friede o femeie de la ţară, care a crescut mulţi copii şi n-a avut timp pentru propria educaţie. E harnică, pricepută, organizată, bine intenţionată şi apreciează lucrurile făcute de mână. Din dorinţa de a avea acces la cultură, face şi nişte cursuri de istorie despre Al Treilea Reich. Pe de altă parte, în ansamblul piesei, întruchipează omul incisiv, de prost-gust şi oarecum de joasă speţă. Dar, în primul rând, o caracterizează bunele intenţii. Este un personaj viu, prezent, fără drame închipuite, fără timp pentru depresii, bine ancorată în viaţă, spre deosebire de Sonni Esser, care dezvoltă o întreagă paranoia şi ajunge la crimă.
Spectatorul oarecare vede în acest spectacol şi distanţa dintre lumea citadină şi cea rurală. Actriţa Antoaneta Zaharia cum se simte în lumea citadină de azi?
M-am adaptat, dar nu pot să spun că-mi place la nebunie la Bucureşti, un oraş aglomerat, murdar, agitat, pestriţ, fără o atmosferă în care să vrei să trăieşti pentru totdeauna. Nici peisajul nu e tocmai încântător. Dar este centrul teatral cel mai dezvoltat din ţară, ceea ce ne ţine pe noi, actorii, aici. Toţi actorii din ţară vor să ajungă aici, deşi există oraşe mult mai frumoase, mai liniştite şi mai normale în România. Eu am locuit multă vreme la ţară, nu departe de Bucureşti, unde e altă lume – vecini, oameni prietenoşi etc. Am urmat liceul pedagogic, unde am nimerit într-o clasă cu foarte multe fete din provincie. Ce învăţasem eu la sat – principii sănătoase de genul bun-simţ, respect, onestitate, lipsă de prefăcătorie – a rezistat şi în timpul liceului.
Însă, când am intrat la facultate, la Academia de Teatru şi Film, am avut un şoc. Majoritatea erau bucureşteni şi total diferiţi de oamenii pe care-i cunoşteam eu. Nu m-am putut adapta multă vreme. Veneam la facultate purtând ochelari, cu caiete pe care să iau notiţe, eram studioasă, nu puneam accent pe aspectul exterior. Dar ceilalţi erau ca de pe altă planetă – bârfitori, prefăcuţi, oportunişti care nu te mai cunosc după ce obţin ce vor de la tine. De puţini prieteni din facultate am rămas aproape şi puţini mi-au pătruns în suflet, din păcate. Mergeam la petreceri, vorbeam, dar n-am dezvoltat prietenii profunde.
Cum ai ajuns la actorie?
Mi-a plăcut întotdeauna ideea. Chiar înainte să intru la liceu mă duceam singură la teatru, cu riscul de a ajunge noaptea acasă. Ascultam multe discuri cu spectacole şi cu poveşti, urmăream teatrul de televiziune în fiecare săptămână şi teatrul radiofonic. La ţară, la bunici, era întuneric, stăteam întinşi în pat şi ascultam teatru radiofonic. Era perfect. Şi poate că e şi o genă primită de la tatăl meu, care a vrut să se facă actor, a intrat la actorie, după un exemen cu George Vraca. Dar pe-atunci se făcea o selecţie şi în funcţie de înălţimea candidatului. Pentru că era mai scund decât standardul impus, a fost eliminat. Apoi s-a făcut poliţist şi viaţa lui a luat altă turnură. Poate de aici şi o latură mai ludică, mai comică.
Au trecut ceva ani de la studenţie şi ai adunat ceva experienţă. Acum mai intri în teatru cu plăcerea, cu emoţia de la începuturi?
Nu mă număr printre cei care acceptă rutina profesiei şi mă deranjează foarte mult când cei din jur creează contexte pentru instalarea ei. Sunt atâţia oameni care-şi doresc să joace teatru şi atâţia actori buni şi talentaţi ar da orice să ajungă într-un teatru, să urce pe scenă, şi nu reuşesc, încât, pentru cei care se scaldă în comoditate şi în lene, este chiar ruşinos.
Există astfel de artişti?
Cam 70% dintre actori sunt rutinaţi şi plictisiţi de profesia lor, din păcate. Dar acest contract pe perioadă nedeterminată cu un teatru de stat îi ţine la căldură, nu sunt supuşi la niciun fel de concurs ca să fie triaţi sau pur şi simplu înlocuiţi. Când vin să monteze, mulţi regizori îşi aduc actori din altă parte, iar angajaţii teatrului stau degeaba şi iau salarii. Mie îmi place să joc, îmi fac meseria cu mare pasiune. Dar am foarte multe nemulţumiri cu privire la situaţia din teatrele de stat.
Cum ar fi?
Despre chestiunea salarizării ar fi chiar caraghios să mai vorbim. Mă deranjează mult statutul actual al actorului. Actorii de teatru sunt desconsideraţi, foarte puţin promovaţi. Dacă nu au deja un nume făcut în televiziune, teatrul nu-i promovează. Astăzi, un actor de teatru care nu face televiziune rămâne un necunoscut, indiferent câte roluri ar juca. Nu devine „vedetă”, din păcate. Iar financiar nu-şi permite să-şi creeze singur un statut. Şi rămâne aşa, un anonim… Şi mă scoate din minţi o întrebare care se pune peste tot. Mai toţi actorii în vârstă sunt întrebaţi, în emisiuni de televiziune, „Oare generaţia de aur va mai veni? Cine va va lua locul, Maestre X? Oare cei tineri vor putea vreodată să ajungă la înălţimea dvs.?”. Majoritatea răspund că nu, ceea ce mi se pare absolut nedrept şi nemeritat şi îmi dovedeşte că decanii din generaţia vârstnică sunt de un egoism feroce, de o rapacitate extraordinară. Vor să capteze tot, să tragă tot în jurul numelui lor cu atâta fervoare… E de-a dreptul incredibil. Cum să spui că-n urma ta nu vine nimeni? Chiar nu vezi tineri talentaţi care pot face cu brio această profesie? Nu se întreabă nimeni de ce ei n-ar putea ajunge la numele pe care alţii şi-l făceau odinioară? Chiar eşti orb, de nu vezi că înainte existau teatrul de televiziune, mii de filme în care jucai, iar acum e altă societate? Plus că azi actorii în vârstă dau foarte puţine şanse tinerilor. Pe câţi ai văzut tu că-i iau pe lângă ei, îi conduc în roluri, le dau roluri importante, cu care să iasă în faţă, astfel încât să ajungă să se slujească de tinereţea şi de energia lor? Majoritatea vor să fie cap de afiş, iar tinerii să aibă roluri secundare. S-au instalat ca nişte copaci falnici, bătrâni, care nu mai lasă pe nimeni să scoată capul de sub crengile lor. Cum să fii atât de egoist şi de o trufie soră cu păcatul, să spui că după tine vine potopul? Nu mi se pare normal. O generaţie matură şi generoasă, care a ajuns la un asemenea nivel artistic, ar trebui să formeze oameni care să le continue profesia. Nu e vina mea că nu mă cunoşti, Maestre. Este vina dumitale că n-ai cunoscut tineri, că nu i-ai învăţat, că nu i-ai promovat, că nu poţi să spui „da, eu mor mâine, dar în urma mea vine Y, pe care l-au văzut în rolurile Z şi cu care teatrul va merge mai departe”. Teatrul nu se termină cu „generaţia de aur”. Şi aşa se naşte ura tinerilor faţă de această situaţie. Eu nu contest marea valoare a unora dintre membrii acelei generaţii. Am jucat lângă artişti extraordinari, pe care îi admir, de la fiecare am învăţat câte ceva şi-mi doresc să fiu în preajma lor. Îmi amintesc, de exemplu, cum tremurau pantalonii pe dolmnul Victor Rebengiuc când trebuia să intre în scenă, la un spectacol. Un artist aşa de mare, atât de emoţionat datorită respectului faţă de public. Şi eu voiam acelaşi lucru: să intru şi să fac din ce în ce mai bine.
Şi aici se opreşte lista nemulţumirilor?
Nu. Din păcate, nu mai avem şansele de altădată. Ca să intri în televiziuni, trebuie să joci în tot felul de chestii ca să te faci cunoscut şi să câştigi bani. E bine pentru bani, dar rău pentru calitatea lucrului. Şi aşa ajungi un soi de melanj, raportat la propria ta concepţie despre teatru, film, serial. Îţi găseşti o scuză ca să trăieşti şi zici că e bine. Şi adevărul e că viaţa actorului de telenovelă nu se compară cu cea a actorului din teatrul de stat. Şi eu vreau să merg la piscină, vreau vacanţe civilizate pentru copii, vreau să plătesc o bonă ca să pot să fac teatru. Eu fac slalom ca să pot creşte copiii şi să joc la teatru. Iar din salariu nu pot plăti o bonă, fireşte.
Plus că nu există un program stabilit şi civilizat. Nu există o planificare normală a ritmului de lucru şi a spectacolelor, ca să ştii ce ai de făcut. Ţi se spune că o să monteze cutare. Până în ultima clipă, nu ştii dacă o să joci sau nu. Cum să fii la dispoziţia teatrului nonstop, la astfel de salarii? Şi aşa intervine un fel de a te strecura fără să încurci şi te rogi la Dumnezeu să nu se suprapună lucrurile.
La repetiţii, depinzi de cum şi când vrea regizorul. Stăm uneori de dimineaţă până seara, inclusiv sâmbăta şi duminica. Or, ergonomia acestei profesii trebuie să aibă şi ea nişte limite. Artiştii mai au şi familii, deşi se presupune că n-ar trebui, ceea ce pentru mine e alarmant. De ce în alte părţi se poate, dar la noi nu? Aici, repetiţia durează nu se ştie cât, deşi s-a anunţat un timp. Dacă la ora 14.00, de exemplu, după mai multe ore de repetat, te apucă foamea, eşti nesimţit, ai pretenţii. Cum îţi permiţi?! Până şi în interiorul profesiei actorii se bucură de foarte puţin respect.
Cum crezi că s-ar putea schimba situaţia?
Sunt atâtea modele viabile în străinătate. El pot fi adoptate şi respectate şi aici. Dar totul se învârte în jurul salariului. Aş fi şi eu la dispoziţia teatrului nonstop, dacă mi-aş putea plăti o bonă din leafă. Şi există regizori riguroşi şi disciplinaţi, care termină spectacolului conform planificării. Dar la noi niciun regizor nu e penalizat pentru întârziere. Vrea nu ştiu câte prelungiri, după 4-5 luni îi iese un spectacol prost, dar el nu e tras la răspundere pentru nivelul calitativ, care lasă de dorit. Iar diferenţa de plată dintre un actor şi un regizor e, şi ea, o chestiune. Pentru el cum se poate, dar pentru actor nu? Deci bani sunt, dar numai pentru unii.
Propun să schimbăm registrul şi să-mi povesteşti despre aventura ta cu literatura. Ai publicat un roman şi mai multe piese de teatru.
Aventura cu scrisul a început pe vremea când eram actriţă la Teatrul Bulandra. M-am luptat cu vreo patru ani în care n-am jucat mai nimic, doar îmi luam salariul. Eram tristă şi deprimată.  Eram în plină forţă şi tinereţe, fără familie, fără obligaţii, dar nu mă solicita nimeni să joc. M-am supărat, m-am apucat de altă facultate, ca să nu înnebunesc. Am scris o piesă, „Ziua în care nu s-a întâmplat nimic”, pe care am jucat-o cu o colegă la Muzeul Literaturii, apoi la Green Hours etc. Am înregistrat-o mai târziu şi la Radio. A fost începutul. Domnul Alexandru Dabija a montat la Braşov o piesă de-a mea, „Vă pupă piticul din Franţa”. Am mai trimis piese la concursuri, am mai luat nişte premii. Acum doi ani, am câştigat Premiul UNITER pentru cea mai bună piesă a anului. Dar a fost încă o aventură nefericită.
De ce?
Pentru că lumea răstălmăceşte şi se grăbeşte să interpreteze. Aşa mi s-a întâmplat şi cu romanul, criticat pentru că mi-aş fi exhibat intimităţile.
Din câte îmi amintesc, nu era proză confesivă deloc.
Unii aşa au considerat-o. Şi, de fapt, ce prozator nu scrie, într-un fel sau altul, despre el, despre gândurile lui? Revenind la „Ziua perfectă”, piesa care a primit Premiul UNITER, trebuie să ştii că după ce a fost anunţată câştigătoare nu mi-a cerut-o nimeni s-o citească. Am trimis-o eu în câteva locuri. În piesă sunt zece personaje, la Teatru Act nu încăpeau ş.a.m.d….
Şi a existat la TNB o lectură jenantă, de la care am ieşit traumatizată. Un an n-am mai vrut să scriu nimic.  De ce aş scrie? Ca să ajung în situaţii aşa de penibile?
Dar ce s-a întâmplat?
Au luat o studentă din anul al III-lea, lipsită de autoritate, fireşte, în faţa actorilor din teatru. I-au ales pe cei care nu lucrau şi i-au pus să citească, aşa că toţi au venit ca la serviciu la spectacolul-lectură. Studenta n-a creat nimic, n-a convins actorii, care şi-au tăiat ei singuri de prin monologuri ce n-au priceput, au scos scene etc. La spectacole-lectură, nu se face aşa ceva. Au scos înjurăturile, că pe „sfânta scenă” a Teatrului Naţional n-au cum să pronunţe asemenea cuvinte. N-au citit didascaliile şi textul a devenit ceva otova, descriptiv, care începe nicăieri şi duce nicăieri. Am asistat la nişte discuţii care mă înfioară şi acum: „Unde sunt Racine şi Corneille?”,  „În ziua de azi nu mai scrie nimeni ca lumea”, „Dă-mi o piesă românească şi ţi-o mănânc acuma cu fulgi cu tot!”… S-a ridicat o actriţă care a început să se plângă şi să întrebe intrigată cine e fata asta care a scris aşa o mizerie, că de ce trebuie să citească o asemenea ordinărie etc. Cum e posibil să pui un autor într-o postură aşa de proastă şi atât de umilitoare? Atâta lipsă de respect pentru alegerea unui juriu, în primul rând… Câştigătorul să fie chiar tâmpit?! M-am simţit îngrozitor. Am întrebat de ce s-a mai făcut lectura, dacă s-a ajuns la concluzia că textul e o tâmpenie. Cum se poate  să existe astfel de actori? Şi tinerii erau la fel de reticenţi şi de revoltaţi. Oare ei chiar nu ştiu ce fel de teatru se face în străinătate? Nu putem să ne sincronizăm nici pic? Noi, la Odeon, sunt obişnuiţi cu textele contemporane, cu limbajele lor, dar acolo… Nu mi-a venit să cred.
Şi după?
După n-am mai scris nimic un an. Oricum nu există acces, dacă nu eşti rudă cu nimeni important. Mi s-a părut o experienţă nemeritată, pentru un om care scrie cu plăcere. Am scris apoi o piesă, „Ciao, Bella”, şi acum vreau s-o montez la Cafe Godot. Ne-am apucat de lucru, eu sunt un fel de coordonator de scenă şi lucrez cu trei colege.  Aş vrea să fie gata în martie.