„Aproape” de dragoste, la Râmnicu Vâlcea

Povestea continuă. Sentimentul exprimat prin acest cuvinte simple, simpliste chiar, l-am avut sâmbătă seara, la Teatru „Anton Pann” din Râmnicu Vâlcea, în timp ce vedeam „Aproape”, de John Cariani, noul spectacol al lui Cristi Juncu. Impresia a rămas şi după. „Povestea continuă”, îmi spuneam, pentru că ea a început pentru regizor cu ani în urmă. Adevărul şi minciuna, bucuria şi durerea, farmecul şi urâtul dragostei sunt obiecte de studiu pentru Cristi Juncu şi echipele lui de actori tineri. Câteva variaţiuni de substanţă pe tema inepuizabilă a cuplului femeie-bărbat (şi nu numai) am avut, oarecum recent, în „Nişte fete”, de Neil LaBute, şi în „Helter Skelter”, de acelaşi dramaturg, în spectacolul montat la Târgovişte la jumătatea anului trecut.

După ce a pus în scenă „Portugalia”, de Egressy Zoltan în 2008, Cristi Juncu s-a întors la Râmnicu Vâlcea pentru a spune mai departe, cu alte personaje, alte întâmplări, alt timp şi alt spaţiu, povestea imprevizibilă, mereu şi dulce, şi amară, a dragostei. Şi a construit, pornind de la un text ofertant, mai multe chipuri de neînţeles al lui Amor, căci acesta este zeul sub auspiciile căruia se întâlnesc (la propriu de fiecare dată, la figurat numai din când în când) personajele, vineri, la ora 9 seara, „într-o noapte rece cu cer senin”, „în miezul iernii în miticul orăşel Almost din statul american Maine”.

Într-un spaţiu intim, dominat de un albastru nocturn, un albastru de vis, presărat naiv cu stele numai bune să le dea întâmplărilor un aer de binevenită irealitate, scoţându-le în afara timpului cronologic, se joacă micile comedii ale dragostei, care, ca aproape orice comedie care se respectă, au un fior, chiar dacă aproape imperceptibil, tragic. Dragostea vine de niciunde, se petrece niciunde şi se duce niciunde, într-un spaţiu şi într-un timp care sunt numai ale ei şi care există numai în afara raţiunii. Parcă iraţionalitatea ei iese discret în prim-plan în „Aproape”, iraţionalitatea ei dătătoare de farmec şi fascinaţie, de frică şi putere, de dorinţă şi de lehamite etc. În acest spaţiu, conturat scenic de Cosmin Ardeleanu, se desfăşoară secvenţe pline de umor, tratate cu ironie tandră şi de autorul piesei, şi de regizor, şi de actori, pe care spectatorul le va fi văzut de-atâtea ori în afară scenei, dar pe care are impresia că începe să le vadă acum altfel, tocmai datorită senzaţiei de déjà vu. Aşadar, în Almost, vineri seara, în toiul iernii, femei şi bărbaţi, fete şi băieţi se trezesc într-un anumit loc al drumului nu spre, ci prin amor. O femeie  care-şi ţine într-o pungă de hârtie inima frântă caută aurora boreală, pentru că în ea s-ar ascunde sufletul soţului, ucis (crede ea) de neiubirea venită din inima ei cea nouă, dar dă de altceva. Jimmy, care nu simte durerea şi are o listă cu lucruri care te pot face să suferi se vede nevoit, ajunge să simtă simtă durerea după un sărut. O tânără dornică de măritiş îi aducea înapoi iubitului toată dragostea pe care-a primit-o de la el (în saci roşii, din plastic), şi vrea înapoi toată dragostea pe care i-a dăruit-o, şi primeşte „doar” un inel de logodnă. Un soţ şi o soţie înstrăinaţi, fiecare pierdut în lumea lui, care s-a îndepărtat de lumea partenerului, rămân însiguraţi după ce dorinţa îi părăseşte. O tânără femeie asexuată, „campioană la skandenberg”, află ce e sărutul cu un bărbat şi vrea să vadă şi „ce urmează după”. Şi aşa mai departe.

Personaje, întâmplări, gesturi şi vorbe cu tâlc ne aduce povestea în care secvenţele se succed repede, desfăşurându-se verosimil, nuanţele desfăcându-se straturi-straturi, „cu mănuşi”, cu delicateţea pe care o ştim din celelalte spectacole ale regizorului.

Ea este însoţită, şi de data aceasta, de o coerenţă scenică exprimată în primul rând prin firescul care domenşte pe scenă. Nicio o boare de artificial, de forţat de „neautentic” n-a bătut, cel puţin la reprezentaţia pe care am văzut-o eu, ceea ce este, fără îndoială, şi meritul tinerilor actori de la Teatrul „Anton Pann”, artişti la care lucrul „cu mănuşi” al regizorului a dat roade. Jucându-se cu poftă, „Aproape” spune (a se citi: „sugerează”) lucruri cât se poate de serioase, întâmplări de văzut pentru toţi ochii şi de auzit pentru toate urechile. Ordonate de un povestitor (Gabriel Tudorin) pus pe şotii, pe care regizorul l-a învestit cu putere asupra poveştilor, întâmplările despre dragoste şi alţi demoni şi îngeri sunt materia vie cu care fiecare îşi scrie proprie poveste. În viaţa de pe scenă şi în cea din afara ei.

 

 

 

 

 

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.