Săptămână de săptămână, Yorick.ro își invită cititorii la o pagină de teatru. Un gând, o poveste, o frântură din gândirea unor mari personalități ale teatrului, de când e lumea și până azi, vă vor însoți săptămânal. Cartea de teatru e un spectacol pe care vă invităm să-l descoperiți! Azi, Ariane Mnouchkine…
Teatrul este poate… transpirația vieții. Îți vorbesc despre călătoriile mele și, ei bine, totul devenea teatru, totul este teatru. Orice mică prăvălie pe care o vedeam, putea să devină, avea să devină, treizeci de ani mai târziu, „prăvălia Doamnei Li”. Dintre toate turbanele pe care le vedeam, unul a devenit al tău în „L’Indiade”. Nu aveam nevoie să mă duc la teatru ca să văd teatru, deși m-am dus destul de mult…
M-am întrebat atunci: „Care este teatrul care m-a influențat? Care este cel căruia trebuie să-i înalț o statuie de recunoștință?”. Și am spus „Da”, teatrul Kabuki, teatrul Kathakali, care îmi apăreau cu adevărat ca niște comori. Și poate clipe de care îmi aduc aminte, cărora trebuie să le înalț statui de recunoștință. „Paravanele” de Genet, pus în scenă de Roger Blin, „Uriașii munților”, montat de Giorgio Strehler, lui Robert Lepage când am văzut „Cele șapte brațe ale râului Ota”. Dar altfel, în afară de aceste clipe, nu prea… Probabil că sunt nedreaptă, desigur că uit câteva, dar nici chiar așa… Poate că și „Negrii”. Și apoi niște filme… Cu câteva excepții, clipele mele de călătorie au devenit ale tale, pentru că aveai, atunci când le povesteam, aceeași inocență, aceeași virginitate pe care, eu, personal, le aveam când le-am văzut prima dată. Și pentru mine este formidabil să regăsesc la actorii de la Théâtre du Soleil, în toate generațiile la un loc, aceeași expresie a copilăriei când povestesc sau când încerc să transmit ceva. Ca niște mici bureți, ei împărtășesc aceeași încântare, precum cea pe care o simțeam când călătoream. În schimb, asta împiedică propria mea încântare să se ofilească (…).
Asta este întreaga problemă: cum un actor călătorește sau nu. Dar asta înseamnă că trebuie ca și tu să crezi în călătorie. Eu spun mereu că prima calitate a unui actor, a unei actrițe, este credulitatea. Asta înseamnă să creadă că el se află într-un tren, să creadă pe scenă că el este acolo. Or, se întâmplă că unele persoane nu cred că sunt într-un tren, chiar dacă sunt în el. Ele sunt în altă parte, înțelegi? Credulitatea este un defect în Franța. Oare a fi credul înseamnă a fi prost? Nu, credul înseamnă să fii extraordinar de puternic din punct de vedere al imaginației. Înseamnă să crezi uneori chiar în incredibil.
(Fragment din volumul „Călătoriile sau Orizontul teatrului” coord. de Catherine Naugrette, dialogul dintre Ariane Mnouchkine și Jean François Dusigne, Editura Nemira, București, 2013)
Print