Atunci… Fănuş Neagu

Eram adolescentă când îi citeam cronicile sportive. Habar n-aveam de fotbal, deşi, din pricina (iară nu datorită) fratelui mamei mele, unchiului meu Mihai, ţineam cu Steaua. Puţin îmi păsa de antrenor, puţin îmi păsa de arbitru sau de scor. Citeam cronicile lui Fănuş pentru că mă ţineau la curent cu înflorirea salcâmilor şi a teilor, pentru că mă dumireau asupra gustului strugurilor şi pentru că mă făceau să privesc România ca pe un stup de albine: ordonată şi de folos lumii întregi.

Dacă nu m-aş fi născut aici, aş fi zis că România mea are consistenţa ambroziei şi savoarea nectarului. Dar Dumnezeu a vrut aşa: să mă vâre-n paradigma de iubire a marilor noştri ortodocşi. Aşa că România mea are gust de pâine şi blândeţea vinului stors din sânii Dobrogei, dealurile acelea binecuvântate de pasul apostolului Andrei.

Cum ai putea vorbi despre Fănuş, dacă nu în cuvintele pe care el ni le-a lăsat cu bucuria celui care însuteşte darul? Aşa aş face, dacă nu s-ar cădea mai întâi să-i cer, cu smerenie, iertare. Îl rog să mă ierte pentru că nu i-am înţeles misiunea instituţională. Am crezut atunci că scriitorul – dramaturgul – Fănuş Neagu nu are ce căuta la direcţia Teatrului Naţional din Bucureşti. Am spus-o, am scris-o, am fost vehementă – păcat. N-am văzut întregul, Opera. Am uitat că eram, cred, în liceu când  Scoica de lemn a fost publicată pe fascicole în cotidianul Scânteia Tineratului. Cumpăram ziarul şi decupam; aşa, după câteva săptămâni, mi-am făcut volumaşul single intitulat… Scoica de lemn. În 1979, la Teatrul “C.I. Nottara”, asistam la premiera spectacolului cu această piesă lui Fănuş Neagu, în regia unuia dintre boierii teatrului românesc, Dan Nasta.

La Teatrul Giuleşti (Sala Majestic) i se joacă, în 1980, piesa Echipa de zgomote, pusă în scenă de regizorul Alexa Visarion (Alexa dă ca dată a premierei anul 1982), cu scenografia Danielei Codarcea. După care, încă  o piesă, de astă dată în regia lui Ion Cojar: Olelie. Şi Echipa de zgomote, şi Casa de la Miezul Nopţii sau Paiaţa soseşte la timp (jucată la Bucureşti şi Timişoara) au primit Premiul Uniunii Scriitorilor.

Film: vă amintiţi de Dan Nuţu, Gheorghe Dinică, Emil Botta, Vasile Niţulescu, Ernest Maftei, de George Constantin şi Gina Patrichi în Dincolo de nisipuri, realizat de Radu Gabrea pe scenariul lui Fănuş? Sau de Cantonul părăsit, filmul (1985) lui Adrian Istrătescu Lener, care i-a ales pentru această ecranizare a nuvelei lui Fănuş Neagu pe actorii Vasile Niţulescu şi Dragoş Pâslaru (două destine uluitoare)?

Sec, despre Fănuş Neagu se poate spune azi că s-a născut pe 5 aprilie 1932 la Grădiştea de Sus, în judeţul Brăila, şi s-a stins pe 24 mai 2011 la Bucureşti. Că a fost gazetar, nuvelist, romancier şi dramaturg. Că a intrat în galeria directorilor Teatrului Naţional din Bucureşti “I.L. Caragiale”. Şi că a fost ales membru corespondent al Academiei Române în 1993, iar în 2001 a devenit membru titular.

Scrisul lui a fost pentru generaţia mea ca fuioarele de fum de pe Dunăre, iar omul… o fiinţă fabuloasă.

Sau doar un frumos nebun al marilor oraşe… cum şi noi ne ziceam, unul altuia, atunci…

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.