Aureliu Manea, călătorie fără sfârșit

O tăcere binefăcătoare înconjoară moartea artistului. Undeva, într-un sanatoriu din apropierea Clujului s-a stins un regizor despre care puțini știu câte ceva, iar cei care știu își pleacă ochii când îi aud numele, deloc dornici să împărtășească impresii. Uneori, restul chiar e tăcere. Ca și acum, când vorbele comemorative sunt, poate din fericire, puține. Numai cuvintele colegului de facultate pe nume Andrei Șerban s-au făcut auzite. Cuvinte care surprind un fel de călătorie inițiatică de altădată, de când timpul părea fără sfârșit, iar teatrul își cerea un nou început în România, țara care uita ce e libertatea.

Atunci, la sfârșitul anilor 1960, intra în scenă Aureliu Manea. Tânăr pentru care teatrul a fost de la început ritual, regizorul care studiase regia la clasa lui Radu Penciulescu și Mihai Dimiu de la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică I.L. Caragiale din București pătrundea într-o lume a formelor hotărât să le supună ideilor și credințelor, să le arate în ipostaza lor de unelte ale arhetipului. Se năștea astfel un creator într-o transă permanentă, cum și-l va aminti peste decenii actorul Eusebiu Ștefănescu. Acesta din urmă a publicat în anul 2013, în revista „Cultura“, un articol despre singularitatea lui Aureliu Manea: „Manea a fost un magician al regiei, așa cum poate și-ar fi dorit să fie Antonin Artaud și Grotowski, pe care i-a admirat cu venerație.
Manea ramâne, în amintirea mea, nu copleșit de boală, când îmi vorbea cu frenezie despre marțienii cu care el comunica din ziua premierei cu Rosmersholm (spectacolul de debut al regizorului, montat în 1968 – n.red.) la Sibiu; îl văd ca pe un extraterestru coborât pe Pământ să propovăduiască Teatrul ca pe o cale spre mântuire. Îl văd stăpânind un arsenal de mijloace de percuție în fosa Teatrului Național din Timisoara, ca un vrăjitor iluminat de starea de grație, susținând cu energia lui anormală un spectacol de poezie fulminant, pe care l-a numit Pururi tânăr, înfășurat în manta-mi…; cu privirea arsă, cu o figură răvășită, împătimit în poezia de el înscenată, era chiar poetul care lovește cuvintele cu biciul, de parcă fiecare ar fi o fiară ce trebuie să execute salturi spectaculoase într-un circ uriaș, sub lumina orbitoare a unui far transcendent, fără odihnă, fără somn. Ca în acel cântec pe care Brâncuși îl fredona din când în când: O pasăre fără somn, care vrea să fie om“…

După spectacolul de la Sibiu, a cărei forță hipnotică, suprarealistă, Andrei Șerban și-o amintește și azi, a urmat montarea de la Timișoara cu „Anotimpurile“ de Arnold Wesker, spectacol vital pentru pe-atunci tinerii actori Florina Cercel și Ovidiu Iuliu Moldovan. Pe-atunci boala deja dădea semne îngrijorătoare. Apoi, Sofocle („Filoctet“), Cehov („Pescărușul“, „Trei surori“), Caragiale („O noapte furtunoască“ și „Conul Leonida față cu reacțiunea“) și Teodor Mazilu („Sub clar de lună“). Lor li s-au alăturat„ Fedra“, „Medeea“, dar și… „Titanic vals“ sau „Acești nebuni fățarnici“, montate în diverse orașe, mai puțin la București. Puțini le-au văzut, puțini își vor aminti de ele, printre ei numărându-se regizorul Tompa Gabor, care a pus în scenă anul trecut la Naționalul clujean „Trilogia Aureliu Manea“.

La momentul acela energiile spectacolului, despre care artistul va scrie mai târziu, s-au dezlănțuit și au avut putere câțiva ani, iar temperamentul lui nocturn, de casino spiele care amintește criticul George Banu în prefața volumului „Texte regăsite“ ce-i reunește unele scrieri, și-a pus ampenta pe câteva creații puternice, de neuitat pentru cei care le-au văzute, pierdute însă pentru memoria oficială a teatrului din România, supraviețuind doar în câteva cărți de valoare, dar în nicio înregistrare și în nicio cercetare riguroasă care să fi ieșit dintre zidurile universităților în care se susțin din ce în ce mai multe doctorate.

Spectacole puține, străbătute de fiori imposibil de povestit, bântuite de arhetipuri întrupate în scenă. Un creator mistuit, pe care puținii colegi de breaslă care vorbesc despre el îl asociază cu geniul blestemat, prototipul dus la apogeu de romantism. „El mi-a

apărut ca fiind echivalentul a ceea ce în astronomie se cheamă un trou noir, o sfâșiere cosmică, o ruptură ce interzice continuitatea, amețitor vertij. Pentru noi, cei care l-am cunoscut, pe el și teatrul său, o asemenea metaforă îi definește statutul unic“, scria George Banu. Iată limbajul și tonul oamenilor de teatru care l-au cunoscut pe creatorul al cărui destin amintește inevitabil de Artaud.

În 1991, Aureliu Manea se retrăgea din viața artistică, plecând la un sanatoriu la care va rămâne până la moarte. Învăluit în tăcere atunci, ca și acum. Ieșit din liniștea în care nu putea decât să scrie – scurt, neliniștit, criptic, prins în mreaja ideilor și stărilor netransmisibile, într-o lume numai a lui – doar câteva zile, în vara anului 2012, când a lucrat la un spectacol, după mai bine de douăzeci de ani de absență și inactivitate. „Scrisorile portugheze“, spectacolul său, s-a jucat o singură dată la Teatrul Metropolis. Atunci, după 20 de ani de tratament, Aureliu Manea a debutat la București. Întâmplare imposibil de descifrat, dezlănțuire de o seară pusă la cale și susținută în toate felurile de Viorica Manea, căreia, de altfel,

i se datorează și volumul „Texte regăsite“, publicat tot atunci. „Nu am avut niciodată vreo îndoială că fratele meu nu ar fi în stare să mai creeze un spectacol de teatru. Cu toate acestea, având în vedere parametrii şi <constrângerile> situaţiei, proiectul a fost o provocare care m-a motivat de-a lungul drumului parcurs. Nu fără importanţă fiind faptul că de mai bine de douăzeci de ani el nu a văzut teatru.

Este foarte dificil să găseşti curajul şi <fanii> care să te urmeze pe un drum care ar fi putut să nu ne ducă la o finalitate. Dar, dacă ai ca inspiraţie artiştii care sunt <marginalizaţi> şi luptă să supravieţuiască zi de zi, orice obstacol care îţi apare în cale pare <o bagatelă>. Proiectul a luat naştere din discuţii pe care le-am avut cu fratele meu când îl vizitam la sanatoriu. <Scrisorile portugheze> a fost un spectacol pe care a dorit să îl pună în scenă cu mulţi ani în urmă şi nu a reuşit să-l finalizeze.“

După seara aceea al cărei sens nu va ajunge la noi, cei din exterior, niciodată, Aureliu Manea s-a întors în lumea lui însingurată de la Galda de Jos, în care ne e cu neputință să pătrundem cu adevărat. Prizonier lui însuși și, până la un punct, singur stăpân, cum îl definea George Banu, artistul a rămas departe. Departe e și acum, când vestea morții lui a ajuns la noi, cei care nu i-am văzut niciodată spectacolele și nu putem decât să ni le închipuim și, deopotrivă, la cei care le-au văzut și nu le-au uitat de tot. Știrea aceasta nu face decât să adâncească misterul, ca trenul acela care pleacă într-una dintre povestirile lui fără început și fără sfârșit: „Trenul porni. Șuiera lung și sfâșietor. Era un tren colorat în albastru. Vagoanele strâns lipite între ele tremurau de beția vitezei. Fiul meu se urcase în acel tren și călătoria lui începu. Eu, tatăl său, nu mai aveam nicio putere asupra lui. Legăturile au fost rupte brutal de roțile acelea de fier ce se învârteau acum, mâncând distanțele cu o viteză din ce în ce mai mare. Poate era un tren expres. Poate era un tren accelerat. Poate era un tren personal. În el nu se aflau mulți oameni. Fiul meu făcea o călătorie de lux. Începea primul episod din lunga rătăcire a fiului risipitor“.