Avanpremieră la Crăciun cu studenţii UNATC

Dacă vorbim despre învăţământul artistic din România, mai exact despre cel practicat în facultăţile de actorie, problemele sunt multe şi multe dintre ele, bine cunoscute. Iar problemele şi mai multe, şi mai mari apar de-abia după terminarea facultăţii, când absolvenţii nu au şansa să joace nici măcar o dată pe scena vreunuia dintre teatrele importante.

Iată că spectacolul pe care-l propune Teatrul Odeon în deschiderea stagiunii, cu ocazia Zilelor Bucureştiului, „Scrooge” după „Un colind de Crăciun” de Ch. Dickens, este una dintre acele şanse despre care vorbeam. Studenţii din anul III de la clasa prof. Florin Zamfirescu ai UNATC Bucureşti apar în această dramatizare (realizată de Radu Stoian şi Filip Iosif Columbeanu) a poveştii lui Dickens, iar montarea, pe lângă mai mici sau mai mari probleme, are, cu siguranţă, farmec şi îi lipseşte blazarea vizibilă cu ochiul liber în alte montări din teatrele din Bucureşti şi nu numai.

Ana Cucu optează pentru o formulă de regie care-i permite să se joace de-a teatrul, de-a actoria, undeva la graniţa cu tehnica teatrului în teatru. Sau a jocului în joc, sugerată şi de magicianul îmbrăcat în costum alb care mută piesele pe tabla de şah, care deschide spectacolul… Şi porneşte de la un desen scenic simplu, în care actorii intră îmbrăcaţi în costume negre, simple, de repetiţie, pentru ca, pe măsură ce povestea se dezvoltă, fiecare dintre ei să iasă din rând, să-şi îmbrace costumul, să-şi capete rolul şi să vină în faţă să-l interpreteze, iar apoi să se întoarcă la loc, în rândul pe care-l părăsiseră. Şi cine nu cunoaşte povestea ursuzului bătrân Scrooge, cel care într-o noapte de Crăciun trăieşte revelaţia întâlnirii adevărate cu trecutul, prezentul şi viitorul proprii, şi, ca prin minune, se trezeşte alt om, într-o lume nouă…

Scenografia (realizată de Sorin Boncea) e simplă şi foloseşte scena Teatrului Odeon fără s-o încarce prea mult. Doar o uşă uriaşă în fundal, o uşă spre cealaltă lume, prin care intră şi ies spirite şi fantome (cam hamletian construite), iar în prim plan o „instalaţie” întreagă, un fel de pupitru înveşmântat în roşu, la care undeva, sus, se află cocoţat domnul Scrooge… La „poalele” pupitrului, asistentul care colectează într-un vas bănuţii cărora Scrooge le dă drumul printr-o ţeavă ondulată. Din când în când, în funcţie de amintiri şi de locurile prin care Scrooge va fi purtat de către spiritele Crăciunului, decorul se schimbă şi are meritul că, fără prea multe pretenţii şi destul de previzibil, creionează discret spaţiul poveştii. Cu adevărat potrivite sunt costumele, coborâte (pe cât posibil, fireşte, date fiind momentul social-economic şi faptul că vorbim de un spectacol cu studenţi) ca din ecranizările după Dickens ale BBC-ului. Sunt simple şi le dau personalitate personajelor, cu atât mai mult cu cât schimbul se produce aproape la vedere.

Început într-un ton fals, spectacolul începe să se redreseze pe măsură ce povestea se desfăşoară. Probleme există. De la dicţie şi rostire (mereu invocate atunci când vine vorba de promoţiile mai recente ale facultăţilor de teatru), la stângăcii de interpretare. Şi, totuşi, trebuie să spun că în acest caz problemele de dicţie n-au fost chiar aşa de mari. Mai mari au fost cele care ţin de un anume mecanism mai subtil ce face scenele să se lege între ele şi personajele să comunice unele cu altele şi să fie în acelaşi film, în cazul de faţă, în aceeaşi montare… Cele de ritm personal şi cele de regăsire a ritmului întregului grup. Sunt câteva imagini frumoase, deşi realizate clişeistic, precum amintirea acelui Crăciun în care Scrooge este părăsit de iubita lui pentru că alege banii în locul iubirii şi care se întâmplă cinematografic, pe o bancă, într-un parc, sub fulgi de zăpadă… Multe dintre ele sunt însă mai sărăcăcios realizate, iar lipiturile sunt vizibile, precum cea a mesei din casa angajatului său, Bob, său sau cea a serii de Crăciun din casa nepotului Fred, unde firescul conversaţiilor adesea nu există.

Cât despre interpretare… Este destul de omogenă, fără să existe vârfuri. Şi de aceea am să le menţionez tuturor numele: Radu Stoian, Pavel Ulici, Miriam Rizea, Ioana Manciu, Andreea Gheorghe, Florin Hritcu, Sorin Şaguna, Ana Maria Plopeanu, Horea Suciu, Alexandra Suciu, Adrian Georgescu, Ada Gales, Ana Vicovan, Liviu Chitu, Cosmina Stratan, Ioana Elecfi şi Vlad Pavel. Un tablou în câteva cuvinte ar arăta cam aşa… Un Scrooge ezitant în prima parte a montării, dar care începe să câştige în firesc odată cu intrarea în scenă a spiritelor Crăciunului, un Bob – angajatul lui cel sărman – constant de la prima şi până la ultima scenă, cu ezitări doar în scena mesei de Crăciun în familie, şi un Spirit al Crăciunului Prezent bine conturat – de altfel, cea mai puternică imagine din întreaga montare.

Cu siguranţă, după alte câteva ieşiri la public spectacolul (realizat împreună cu Fundaţia Universal Artists Unforgettable) ar mai putea câştiga în coerenţă şi poezie şi ar putea pierde din stângăcii…

Print

Un Comentariu

  1. camelia 24/09/2010

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.