Cu trei ani în urmă, la Naţionalul ieşean avea loc premiera mondială a piesei “Scara pisicii” de Katalin Thuróczy, dramaturg şi scenarist maghiar foarte căutat în Ungaria, unde mulţi ani, înainte de recunoaştere, a avut parte de tratamentul cu care dau piept, prin tradiţie, mulţi artişti în România: multă reticenţă sau/şi multă indiferenţă. Şi în România scriitoarea a avut succes, fie şi numai pentru că i s-a tradus şi publicat la Unitext un volum de piese, iar la Teatrul Odeon regizorul Radu Afrim a semnat o producţie foarte apreciată, “joi.megajoy”, care rezistă de ani buni în repertoriul instituţiei.
Regizoarea spectacolului care marca o premieră la Iaşi, Irina Popescu-Boieru, a montat acum aceeaşi piesă la Naţionalul bucureştean, iniţial la Sala 99. Însă acum spectacolul se joacă la Sala Amfiteatru, care de altfel nu-l avantajează deloc… “Scara pisicii”, un spectacol interesant, care mizează exclusiv pe interpretarea actoricească, ar fi mai de impact într-un spaţiu de joc mai mic, care să nu fie convenţional separat de spaţiul rezervat publicului. Impactul ar fi altul, mai puternic, mai viu, permiţându-i publicului să fie mai aproape de povestea care se spune pe scenă, s-o vadă şi s-o simtă altfel.
O poveste bine scrisă, care arată că dramaturgul Katalin Thuróczy spune adevărul atunci când mărturiseşte că textele ei se hrănesc consistent din destinele, întâmplările şi oamenii care i se destăinuie şi mai puţin din ceea ce înţelegem în mod obişnuit prin imaginaţie. De fapt, nu o poveste, ci o întâmplare, desluşită şi nu prea, explicabilă şi nu prea… De remarcat că nici autoarea piesei, nici regizoarea spectacolului nu-şi conduc creaţia spre o explicitare şi cu atât mai puţin spre un verdict de natură morală. Nelucrând cu o idee de demonstrat, dramaturgul şi regizoarea îşi ofilesc propria artă, lăsând-o pe o cale realistă prin absurdul ei, al cărui referent este, simplu, absurdul vieţilor noastre.
Cele două protagoniste care se întâlnesc în bucătăria unui restaurant, la o oră la care el nu este deschis clienţilor, una pentru că acolo lucrează, cealaltă pentru că vine în căutarea primeia, parcă joacă într-un act din tragicomedia, tâmpă şi ieftină, care le este propria viaţă. Zsóka (Liliana Hodorogea) şi Gitta (Florentina Ţilea) sunt două femei sau două feţe ale unui singur bărbat, purtător al unei masculinităţi detestabile, dar fatalmente irezistibile, nedemne, dar fermecătoare, incosistente, dar invincibile. Astfel portretizat în faţa spectatorului de soţia fără putere şi de amanta inocentă şi încrezătoare (Gitta), bărbatul care nu se vede le încâlceşte ridicol, dar credibil destinele. Construit realist, conflictul este condus abil spre un deznodământ deloc ionescian, cum le-a părut unor spectatori care schimbau impresii după reprezentaţia de săptămâna trecută. Deznodământul (pe care nu-l dezvălui aici) este conform cu “logica” în care autoarea piesei şi-a plasat personajele, apăsând cu forţă pe doza de iraţional care le conduce, pe balanţa dezechilibrată a afectelor, pe inconsistenţa şi vulnerabilitatea raţiunii comune.
Elegantă, motivată de conţinutul şi de stilul piesei, dar riscantă, opţiunea de a lăsa tot greul pe umerii actorului, adică pe umerii a două actriţe, îşi are, fireşte, şi reversul. El constă, în prima parte a spectacolului, într-o oarecare trenare a ritmului şi într-o oarecare monocronie a interpretării, cea din urmă probabil concepută astfel în ideea sublinierii liniilor tari, deşi cele două femei se construiesc din nuanţe. Echilibrul dintre melodramatismul (poate prea jucat) al uneia şi naivitatea (poate prea-prea) a celeilalte pare, în unele secvenţe, precar. Ceea ce poate decurge, pe de o parte, dintr-un viciu de concepţie care atrage, în ciuda gradaţiei şi a trecerilor dintre stări puse în scenă, o interpretare puţin monocordă – care alunecă uneori în patetism, cealaltă mai mult, aş spune, pentru că partitura o obligă să joace gâsculiţa cinstită şi îndrăgostită şi cam atât. Dar, în cazul primeia, personajul sugerează mult mai mult, însă interpretarea nu dă greutate implicitului.
Oricum ar fi, acest mic spectacol, căruia i-ar fi stat mult mai bine într-o sală mai mică, aşa cum spuneam, mai modernă, este o componentă interesantă, vie, din repertoriul actual al Naţionalului. “Scara pisicii” nu este departe de teatrul intim, personal, practicat la Teatrul Act, de pildă, iar pentru Naţional ea poate fi un început. Iar începuturile, cu toate stângăciile şi defectele lor, anunţă întotdeauna ceva.
Print