Balázs Attila: Mă simt acasă şi în România, şi în Ungaria

Este, cu siguranţă, unul dintre acei actori pe care, după ce i-ai văzut o dată pe scenă simţi nevoia să-i revezi iar şi iar… Are duioşie, are forţă, e tulburător, e seducător, ştie să zâmbească, ştie să plângă. De la Hamlet  la profesorul din „Lecţia” şi de la Lorenzaccio la Guildenstern, nimic „nu-i e străin”. Este directorul Teatrului Maghiar din Timişoara, instituţie care, la ultima ediţie a premiilor UNITER a primit premiul pentru cel mai bun spectacol al anului 2009 pentru producţia „Rosencrantz şi Guildenstern sunt morţi” de Tom Stoppard, în direcţia de scenă a lui Victor Ioan Frunză. În aceste zile (între 22 şi 29 mai) teatrul pe care-l conduce găzduieşte Festivalul Euroregional de Teatru Timişoara. Despre toate astea şi, mai ales, despre el însuşi am stat de vorbă cu Balázs Attila…

Una dintre producţiile teatrului pe care-l conduceţi a primit de curând premiul UNITER pentru cel mai bun spectacol al anului 2009. Cât de important este pentru un teatru să primească acest premiu sau, mai exact, în ce fel este important?

Oricum am privi lucrurile, este marele premiu al Galei Uniter. Nu cred că există vreun teatru din România care nu şi-ar dori să îl deţină în palmares, chiar dacă se spune că premiile sunt oferite subiectiv. Desigur că, în cazul nostru, a fost susţinut şi de cele două nominalizări pentru cea mai bună regie (Victor Ioan Frunză) şi cea mai bună scenografie (Adriana Grand). E o satisfacţie care durează o zi, după care te întorci la muncă. În acest fel este important. Pentru noi, ca teatru mic, aprecierea este cu atât mai importantă. A fost un spectacol la care am muncit foarte mult. E meritul întregii echipe de lucru, inclusiv al celor care stau în spatele scenei.

Să vorbim despre „Rosencrantz şi Guildenstern…”. Spuneţi-mi în câteva cuvinte povestea acestui spectacol. Povestea, aşa cum s-a desfăşurat ea în exterior, de la repetiţii şi până azi, şi povestea pe care aţi trăit-o dumneavoastră, în interior, dinspre lumea lui Hamlet spre a noastră.

Nu e nici un secret că în ultimii 15 ani am colaborat foarte bine cu directorul de scenă Victor Ioan Frunză şi cu scenografa Adriana Grand şi am intenţionat să facem un spectacol la Timişoara. Alegerea textului Rosencrantz şi Guildenstern sunt morţi se datorează şi faptului că Victor Ioan Frunză a pus în scenă Hamlet, în urmă cu 6 ani tot aici, la Teatrul Maghiar din Timişoara. Rosencrantz… ne provoacă să regândim Hamlet, să fim atenţi şi la personajele „secundare”, să observăm ceea ce se întâmplă în Elsinore când nu vedem în prim plan acţiunea principală. Munca la această montare a fost în timpul verii 2009, când am avut tot timpul să ne concentrăm asupra ei. De obicei, nimeni nu îşi sacrifică vara, dar, dată fiind agenda încărcată a lui Victor Ioan Frunză, am ales această variantă şi mă bucur că trupa mi-a fost alături. Unul dintre cele personaje principale, de această dată, este interpretat de Katona Lászlo, un actor deosebit de solicitat în Ungaria. A fost o bucurie şi un noroc că am lucrat împreună cu el. Cred că facem împreună un cuplu, nu numai interesant, ci şi foarte bun. Pentru mine personajul Guildenstern are filosofia omului „mărunt”, care este forţat de evenimente să îşi împlinească destinul. Indiferent de acţiunile pe care le întreprind cei doi protagonişti, finalul este implacabil, fiind anunţat încă din titlu.

Vă amintiţi care a fost prima întâlnire cu teatrul?

Chiar de curând m-am întâlnit cu persoana care m-a îndemânat pe mine să fac teatru. Asta s-a întâmplat la Odorhei, acum vreo 30 ani, cu ocazia unei serbări. Peste un an, s-a produs prima mea întâlnire cu teatrul: am primit o „ofertă” de a juca rolul Micul Prinţ într-un teatru mare, la Teatrul Popular, în anii ’80. A fost rolul inocenţei şi asta m-a urmărit pe parcursul vieţii mele, pentru că de foarte multe ori am întâlnit nu numai rolul potrivit, ci rolul potrivit la timpul potrivit, ceea ce e un mare noroc. Iar să te întâlneşti cu un asemenea rol la 12 ani e, cu siguranţă, de bun augur. Acum vreo 10 ani m-am întors pe aceeaşi scenă, la aniversarea a 25 de la înfiinţarea Teatrului Popular din Odorhei şi mi-am luat rămas bun de la acest rol printr-un monolog din Micul Prinţ. De această dată din ipostaza  Pilotului. A fost un moment emoţionant.

Dacă ar fi să vă rog să-mi spuneţi o poveste despre dumneavoastră care să înceapă cu „A fost odată…”

A fost odată ca niciodată că dacă n-ar fi nu s-ar povesti… un copil mic, care era retras şi nu se afla niciodată în centrul atenţiei; avea pistrui, era puţin grăsuţ. Într-o bună zi i s-a întâmplat o minune: a avut prilejul să joace pe scenă, adică pe o scenă în toată regula. De aceea, lumea din jur i se părea foarte reală, interesantă, dar artificială (căci aşa este această lume a teatrului). Experienţa a fost atât de captivantă, încât eroul principal al acestei poveşti, ajuns la 18 ani şi-a dat seama că nu se pricepe la mai nimic, aşa că vrea să se priceapă la tot. Şi a ales să rămână în această lume închisă a teatrului, care te apără, dar care te lasă gol în faţa spectatorilor. Şi azi temerile şi bucuriile sunt la fel, de parcă nu s-ar fi schimbat nimic.

Care sunt momentele – întâlniri din viaţa dumneavoastră artistică?

Prima mea întâlnire a fost la 18 ani, când am primit ca sarcină să conduc trupa tânără a Teatrului Popular din Odorhei. Am fost mirat, pentru că cei din jurul meu erau mult mai în vârstă ca mine. Întâlnirea cu ei m-a marcat. Însemna responsabilitate. A doua întâlnire care m-a marcat a fost cea cu Victor Ioan Frunză. Aşa măsor eu timpul: înainte şi după această întâlnire. Ar fi bine pentru fiecare actor să cunoască pe cineva care să îi dea atâta încredere în sine, cum am primit eu de la Frunză. Acestea sunt marile întâlniri. În plus, am prieteni puţini, dar buni, am întâlniri în fiecare zi, dar pe ele prefer să nu le analizez, ci să le trăiesc cât de intens pot.

Dacă ar fi să alegeţi trei spectacole în care aţi jucat şi să-mi vorbiţi despre urmele pe care vi le-au lăsat în gânduri, care ar fi acelea. În câteva vorbe…

Numai trei? Punctul zero este Micul Prinţ. Un spectacol foarte important pentru mine a fost Beckett de Jean Anouilh, iar Thomas Beckett a fost un rol care m-a marcat. Tot ce am acumulat acolo şi în anii următori mi-a folosit să construiesc şi mă construiesc pentru a ajunge să joc Lorenzaccio – energia de acolo e un punct de reper pentru mine şi în ziua de azi. Nu cred că există vreun actor care nu vrea să joace Hamlet. Poţi să te retragi după ce ai jucat Hamlet – dacă ai puterea. Dar eu nu am avut-o încă. Şi cu toate astea spectacolul cel mai drag îmi este Cu ochi de copil.

Actoria, aşa cum o înţelegeţi şi o practicaţi, este artă sau meşteşug?

Este meşteşug sau este o artă aplicată. Te foloseşti de text, de corpul şi de vocea ta, de muzica din jurul tău. Dramaturgii, coregrafii, muzicienii sunt creatori liberi, pentru că din nimic fac ceva. Actorul trebuie să ştie cum să îşi folosească vocea, corpul, cum să lucreze cu textul. Toate acestea se pot învăţa, dar e mai bine să le „furi” de la alţii. Sunt multe exerciţii prin care ajungi acolo sau prin care te menţii. Din acest punct de vedere actoria e un meşteşug. Însă cred că actorul e partener şi nu subaltern al scriitorului, al regizorului, al scenografului. Cel mai greu e că lucrezi cu sufletul, care nu poate fi prins într-o formă. Nu ai reţete şi nici nu există exerciţii pentru suflet. Actorul are o parte de 10% unde este creator, iar dacă prin acest procent reuşeşte să cuprindă spaţiul scenic, atunci ceea ce face el, e artă.

Cât de diferit este modul de a înţelege teatrul în România şi în Ungaria? Sunt diferenţe între cele două şcoli de teatru? Şi, dacă da, în ce constau?

Sunt şi nu sunt persoana potrivită care să răspundă la această întrebare. Am lucrat şi în Ungaria şi în România. Am avut prilejul să joc şi în română, şi în maghiară, şi în Bucureşti, şi în Budapesta. Dar punctul meu de vedere este, desigur, subiectiv. Teatrul maghiar se sprijină foarte mult pe text. E foarte important în economia spectacolului. Asta nu înseamnă că teatrul românesc neglijează textul. Imaginea în teatrul românesc e mai pregnantă. Spectatorii români se aşteaptă la mai multă imagine decât cei maghiari. Spectatorii maghiari sunt mai disciplinaţi. Au răbdarea să asculte texte lungi, în orice formă. Privesc şi la final aplaudă. Dacă nu sunt furaţi de o imagine puternică pe scenă spectatorii români sunt nerăbdători, iar dacă văd ceva ce le place, atunci aplaudă imediat. Sunt mai spontani. E o diferenţă de aşteptări din partea publicului. Nu înseamnă că nu sunt excepţii. Aceasta ar fi, după părerea mea o diferenţă.

Sunteţi directorul unui teatru maghiar. Cât simţiţi că aparţineţi sistemului teatral din România?

În totalitate. Aşa cum aparţin în totalitate şi culturii maghiare. Şi lumii speciale din Transilvania, care e între cele două. Mă simt acasă şi în România şi în Ungaria. Dacă acesta este un paradox, înseamnă că mă simt bine în el.

Din punctul dumneavoastră de vedere, ca actor şi ca director de teatru, ce e strâmb în teatrul nostru şi ce şi cum ar trebui îndreptat?

Nu sunt în măsură să dau verdicte. Aş dori să schimb lucrurile, dar asta nu se poate face decât cu munca de zi cu zi. Dacă încercăm să facem spectacole bune chiar şi în condiţiile actuale, publicul va înţelege şi va aprecia efortul nostru. Sistemul teatral e dominat de subiectivitate în percepţie şi în gândire. Problema gravă e când din acest subiectivism facem literă de lege. Când tăiem în linii drepte e cel mai strâmb. Nu trebuie să uităm că valorile acestei arte sunt efemere. Aceasta este premisa de la care trebuie să plecăm.

Vorbiţi-mi despre Festivalul Euroregional de Teatru Timişoara. Cine vine? Cât de greu a fost să-l organizaţi în an de criză? Cui se adresează etc.?

Acest festival stă sub semnul crizei. Din păcate nu am reuşit să invităm atâtea trupe câte sunt în euroregiunea DKMT. Am reuşit să aducem numai câteva spectacole reprezentative. A fost greu să facem selecţia aceasta, pentru că au rămas foarte multe spectacole bune pe care le-am fi dorit în program. Ceea ce mă bucură e că festivalul a început deja să prindă contur. TESZT a intrat deja în conştiinţa publică. E o marcă, iar aceasta se datorează faptului că festivalul are o reputaţie. Se adresează în primul rând publicului, nu numai celui specializat care ar trebui să vină la aceste spectacole ca spectator. TESZT-ul se va desfăşura între 22 – 29 mai 2010. În programul am inclus patru spectacole ale Teatrului Maghiar: Rosencrantz şi Guildenstern sunt morţi, Întoarcerea lui Ulise, Livada de vişini şi mady-baby. Invităm publicul să vizioneze şi montări ale teatrelor invitate: Teatrul “Bárka” din Budapesta, Teatrul Popular din Subotica, Teatrul din Novi Sad, Teatrul de Păpuşi “Griff” din Zalaegerszeg şi Teatrul “Móricz Zsigmond” din Nyíregyháza, respectiv spectacolele secţiei maghiare din cadrul Facultăţii de Teatru a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj Napoca şi ale Academiei de Artă Teatrală din Novi Sad. În plus, ne-am gândit să completăm TESZT-ul cu o serie de conferinţe. În acest sens avem alături de noi o seamă de critici literari importanţi: Adriana Babeţi va vorbi despre Femeile lui Ulise, Cornel Ungureanu va discuta despre Mrožek, între teroriştii lumii de ieri şi cei ai lumii de azi, Ilie Gyurcsik ne aduce mai aproape lumea lui Cehov, într-o Încercare de definire a „comediei” cehoviene, iar Upor László ne lansează o provocare Aşteptându-l pe Rosencrantz. De asemenea aşteptăm publicul la discuţii după spectacol. Serile lungi de Festival se vor încheia cu concerte.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.