Un fel de basmul meu e „work in progress”

Andreea Maria Şovan, din Cluj, va fi prezentă în concurs cu recitalul „Ceas” de Alexandra Câmpean.

Mi s-a propus un autoportret, însă cum nu prea ştiu să desenez, voi zice o poveste.

E, odată, ca niciodată, că de n-ar fi, nu v-aş povesti, un Harap-Alb plecat cu sorcova într-o călătorie iniţiatică de bildungsroman. Micul fiu de împărat porneşte de acasă singur şi fără nume, cu o bocceluţă-n băţ şi un fir de lână de aur legat frumos, în fundiţă, de sufleţel. Pe drum, o întâlneşte pe Sfânta Duminică, (cu multiple lecţii şi personalităţi) şi multi alţi sfinţi în calendar, descoperă animale fantastice înăuntrul său, găseşte prieteni şi tovarăşi de drum, cunoaşte monştri sacri, oameni şi oameni şi plante şi poezii şi magicieni şi scamatori, fabrică chei şi bate la uşi, mănâncă jar şi felii de viaţă, primeşte şuturi şi cadouri şi obiecte fermecate, îl descoperă pe Omul Spân, îl crede pe Cuvânt şi se face slujitorul lui, (din proprie dorinţă), se scufundă în fântână să înveţe a înota, iese din ea de fiecare dată teafăr şi de fiecare dată altfel, butaforeşte aripi de ceară, sfoară, scotch şi alte materiale aflate la îndemână, fiindcă vrea foarte mult să ajungă la soare. El, în drumul lui, bate câmpii, traversează mări şi ţara minunilor, labirinturi pline de minotauri, curţi pline de regi si de nebuni, table de şah, jungle/deşerturi şi tot felul de forme de relief. Făt Frumos al nostru creşte într-o zi cât alţii în 13, pentru că nu e niciodată timp; ştie foarte bine, atunci când intră undeva, în ce spaţiu intră şi cu ce scop, de unde vine, cine e şi ce are de făcut acolo, dar cateodată stă mult pe hol şi rabdă, pentru că răbdarea cere exerciţiu.

Prâslea cel Voinic s-a născut căutător de mere de aur. El  tot trece probe în Grădina Ursului ca, din slugă, să devină împărat şi apoi iar slugă, sau avocat, sau magnat în petrol sau cangur… în funcţie de cerinţa textului şi viziunea regizorală.

Micul învăţăcel se întreabă pentru că e foarte curios, se caută, se miră, se mai şi plânge uneori, se trezeşte greu dimineaţa, se descurajează din când în când, dar se încurajează înapoi, râde mult din te miri ce şi crede-n basme.

Într-un final, (unul din multe), nu-i rămâne decât să moară puţin, ca să poată renaşte, cucuraj, în altă intersecţie,bebeluş flămând, orb şi surd şi fără piele ca  să o ia de la capăt, într-o tornadă să zicem, pe un alt drum de cărămidă galbenă, care duce undeva, peste curcubeu. Sau tot în intersecţie, nu ştiu.

Basmele se termină în mod normal cu fericirea până la adânci bătrâneţi şi adorm copiii; un fel de basmul meu e work in progress şi dorinta mea e să nu-i scriu finalul, dacă s-ar putea, niciodată.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.