Bile albe şi bile negre pentru FNT

La scurtă vreme de la încheierea celei mai recente ediţii a Festivalului Naţional de Teatru, iniţiem o dezbatere, nu un bilanţ, despre specificul, realizările şi eşecurile evenimentului, care acum priveşte deja spre ediţia cu numărul 21. Despre ce am putut vedea la FNT toamna aceasta, despre selecţia în sine, despre spectacolele  participante îşi exprimă punctul de vedere criticii de teatru Alice Georgescu (preşedinte al secţiei române a AICT), Iulia Popovici, Carmen Stanciu (vicepreşedinte al secţiei române a AICT) şi Nicolae Prelipceanu. Întrebările sunt următoarele:

1. Cum comentaţi ediţia din acest an a Festivalului Naţional de Teatru? Bile alb, bile negre…

2. Care au fost tendinţele selecţiei? Pe cine a avantajat, pe cine a dezavantajat?

3. Cui consideraţi că i se adresează FNT şi cui ar trebui să i se adreseze? Care sunt problemele importante în acest sens?

4. Acordaţi-i o notă, de la 1 la 10.

 

Alice Georgescu: „Modest din punct de vedere calitativ”

1.Partea bună a festivalului mi s-a părut a fi spectacolele străine, spectacolele invitate din străinătate, şi aş adăuga, pentru mai multă precizie, spectacolele vorbite în alte limbi decât în limba română, pentru că şi din ţară cele mai interesante, din punctul meu de vedere, au fost spectacolele teatrelor maghiare. Unul dintre ele, „Hamlet”, nu era vorbit în nici o limbă, era un spectacol de dans, iar celelalte, care au venit de la Teatrul Maghiar din Cluj, mi s-au părut cele mai interesante. Iată o parte bună a festivalului. Menţionez că vorbesc strict de ce-am văzut în festival, nu despre ce-am văzut înainte. Pentru că sigur că am văzut unele dintre spectacole înainte…

Altă parte bună mi s-au părut evenimentele colaterale, multitudinea de lansări de carte, de conferinţe, dezbateri (deşi nu le-aş numi chiar aşa), aceste alte venimente, în afară de spectacole, menite să îmbrace scheletul alcătuit fatalmente din spectacole, pentru că ăsta e rostul unui festival. Şi faptul că FNT a continuat să publice, ca şi în anii trecuţi, diverse cărţi e un lucru foarte bun.

Ce nu mi s-a părut bine, că aici m-aş opri cu ce mi s-a părut bine… Nu mi s-au părut bine spectacolele. Atât cât am văzut din selecţia naţională mi s-a părut destul de modest din punct de vedere calitativ. Sigur, aici poate să intervină uneori emoţia actorilor care joacă în alt loc decât al lor, în cazul spectacolelor venite din afara Bucureştiului sau, în cazul celor din Bucureşti, emoţia dată de faptul că festivalul e alt tip de eveniment chiar decât o premieră, aduce altfel de lume… Asta poate declanşa emoţii suplimentare şi de aici, o calitate mai puţin bună a jocului. Dar cred că, dacă este vorba de profesinişti, ei nu trebuie să se lase influenţaţi de nici un fel de împrejurări şi nu trebuie să aibă fluctuaţii calitative în joc. Dincolo de asta, sigur, fiecare selecţioner alcătuieşte o listă a preferinţelor, preferinţele mele se poate să nu coincidă cu cele ale selecţionerului şi invers. Nu este neapărat o nenorocire… Dacă ne-am apuca să facem referendumuri, sigur că s-ar complica lucrurile. Sigur, a fost o propunere cu care eu personal am fost doar parţial de acord.

2. Subliniez că atunci când vorbesc despre aceste tendinţe, nu mă refer la declaraţiile directorului artistic, mă refer la ce am văzut, pentru că, în materie de declaraţii, şi regizorii fac din vorbe spectacole minunate. Ce spui că ai de gând să faci e una şi ce-ţi iese efectiv e cu totul altceva deseori. Aşadar, mi s-a părut că, la fel ca şi în anii trecuţi, a fost avantajată o tendinţă pe care nu ştiu dacă o pot defini coerent. Ea, în general, se numeşte „experimentală”. După părerea mea, nu este vorba despre aşa ceva, pentru că experimentul adevărat îmbracă diverse modalităţi de expresie, nu se opreşte la nivelul formei. Ceea ce am văzut au fost nu atât inovaţii formale, cât un fel de încercări de a răscoli apele textului fără a pune neapărat altceva în loc. Cam asta mi s-a părut mie că se încearcă un fel de punere în valoare a unor lucruri care se petrec în locuri mici, într-un fel de laboratoare, ceea ce poate să fie foarte interesant, cercetarea… Nu însă neapărat şi expunerea rezultatelor ei. Dar avantajare şi dezavantajare… ce să spun? Este vorba despre o dialectică foarte subtilă şi foarte perfidă în acelaşi timp, pentru că ceea ce doreşti să avantajezi uneori se întoarce împotriva ta şi a sa însuşi şi iese în dezavantaj. Pentru că atunci când ţii cu tot dinadinsul să pui în valoare ceva care nu e neapărat terminat, desăvârşit, când ai intenţia să pui în avantaj ceva se întâmplă uneori să iasă dimpotrivă. Sigur, nu s-a mai întâmplat chiar ca în anii trecuţi ca un teatru să fie adus cu multe spectacole, dintre care marea majoritate discutabile, nu s-a mai întâmpla asta… şi asta cred că e bine. Dar sigur că au fost avantajate – dezavantajate anumite zone ale teatrului. N-aş vrea neapărat să dau nume, nici nu ştiu dacă sunt semnificative. Şi la urma urmei, unii dintre oamenii respectivi n-au nici o vină, aşa că… n-aş vrea neapărat să-i amestec.

3. În foarte mare măsură, festivalul se adresează, nu în intenţie, ci în fapt, criticilor sau, în orice caz, oamnilor de teatru. În ceea ce priveşte publicul propriu-zis, nu cred că festivalul a reuşit o „atragere a maselor”… E-adevărat, nici n-a fost o promovare foarte eficientă. Atât cât am umblat eu prin oraş în zilele festivalului, am văzut afişe numai în jurul teatrelor care găszduiau spectacole, dar nu, de pildă, în cartiere sau în locuri neatrale. Poate mi-au scăpat mie, dar n-am văzut. Şi oamenii nu prea au cum să afle. Sigur, internetul e un lucru minunat, numai că nu toată lumea are internet şi e obişnuită să-l folosească… Pe scurt, e frumos că se trimiteau pe internet mii de comunicate de presă, dar asta nu suplineşte publicitatea clasică. Cred că nu-i foarte în ordine. Iarăşi, în acelaşi timp, nu trebuie să ne ascundem după deget. Publicul larg, publicul mare, se câştigă în primul rând prin actori şi numele lor şi în al doilea rând prin titlurile pieselor. Publicul mare – încă o dată spun, şi în asta intră şi tinerii, nu cum ne închipuim noi că numai babele şi moşii reacţionează la Cehov şi Shakespeare. Nu, nu e aşa. Este o viziune cu totul greşită. David Mamet poate să fie un dramaturg minunat, dar poate să nu spună nimic publicului larg. Absolut nimic. El înseamnă ceva pentru oamenii de teatru. Nici măcar pentru tineri… În timp ce pe Shakespeare, de pildă, ce să-i faci, îl cunoaşte toată lumea şi toată lumea e interesată să vină să vadă o piesă de Shakespeare. E foarte bine că se încearcă dramaturgia nouă – deşi multe nu mai se înscriu în dramaturgia nouă…, David Mamet nu mai e ceea ce se cheamă un dramaturg nou. Numai că… poate punerea în pagină n-a fost suficient de îndemânatică spre a atrage cu adevărat publicul spre festival. Aşa că festivalul este, totuşi, al oamenilor de teatru, în continuare.

4. Ar fi două laturi ale întrebării… Ce notă dau festivalului în ansamblul ediţiilor de festival pe care le-am văzut eu de 20 de ani încoace şi ce notă dau festivalului în contextul celor trei ani de directorat ai Cristinei Modreanu. E o diferenţă importantă. În a două accepţie a întrebării, în raport cu ultimele trei ediţii, îi dau nota 8. În contextul festivalier general, are 6 cu bunăvoinţă.

Iulia Popovici: „Unele alegeri au fost cu adevărat curajoase”

1.Nu dau bile – albe – decît echipei FNT, care face, în fiecare an, din rahat bici (scuzaţi…). Că “Strigăte şi şoapte” s-a jucat de două ori pentru, în total, 150 de oameni e trist (ştiu festivaluri medii care nu acceptă spectacole pentru mai puţin de 200 de persoane, altfel nu-şi pot justifica finanţarea publică), că ne-am negoţat cu poliţia la poartă e încă şi mai trist. Chestii de-astea mici-mărunte şi meschine, că la Teatrul Bulandra nici la ieşire nu se deschideau ambele uşi (de sticlă), iar că nu s-a întâmplat nimic ţine de bunul Dumnezeu. Că doar cu ocazia FNT aflăm ce dotări antediluviene avem în teatre şi avem brusc revelaţii că ne trebuie manageri culturali, organizatori de turneu, regizori tehnici, luminişti etc.

2. În mod normal, orice critic vrea să rămână cunoscut şi îşi construieşte reputaţia după “descoperirile” pe care le face.  Iar Cristina Modreanu, ca orice alt critic, poate, a vrut să pună amprenta propriei personalităţi critice asupra acestui festival, să meargă pe un drum al ei, nebătut încă. Înţeleg de ce László Bocsárdi a dispărut din FNT în ultima vreme, nu înţeleg de ce spectacolele pe textele lui Peca Ştefan (dintre care unul tocmai a fost premiat de Ambasada Irlandei) n-au fost selectate (dar nici unul!). Altfel, nu pot comenta tendinţele selecţiei, pentru că nu-mi sunt foarte clare şi pentru că o selecţie nu se comentează, se acceptă, ăsta e jocul şi-l accept.. Cel mai probabil, selecţionera a căutat direcţii proaspete, nume şi tentative inovatoare – numai că ce-a găsit era mai degrabă în etapa de tatonare, de încercare. Într-un festival de rang înalt nu e loc de atâta wishful thinking. Dar sunt alegerile Cristinei, era rolul ei să le facă şi eu le respect. Iar unele dintre aceste alegeri au fost cu adevărat curajoase.

3. Asta e întrebarea lui Polichinelle. Sigur că publicului – scuzaţi snobismul, dar orice festival se adresează publicului, din care profesioniştii fac şi ei parte, că le place sau nu. Problema e că în oraşele mai mici, în teatrul independent şi la Andrei Şerban se montează în regim studio, iar două reprezentaţii nu sunt destule pentru publicul din Bucureşti, sponsori, parteneri, critici şi presă. A doua problemă e o marotă a mea şi are de-a face cu absenţa dialogului cu publicul. Lansările de carte au public de specialişti, conferinţele de presă sunt pentru presă, la conferinţele de la UNATC vin de regulă studenţi şi specialişti. Şi cu oamenii normali cine stă de vorbă? Sau câtă vreme se înghesuie la uşă nu mai contează cu ce idei şi impresii ies pe aceeaşi uşă (ca la alba-neagra, totu-i să-i păcălim o dată)?

Încă ceva: acest festival se adresează, în mod excepţional, şi “pieţei” internaţionale de spectacole, e un exerciţiu de diplomaţie teatrală. Combinând aspectul wishful thinking al festivalului cu absenţa cronică a materialelor de prezentare despre teatrul românesc în general, despre spectacole neprezentate în festival, a materialelor video, a întâlnirilor cu artişti etc. (lucruri care sunt foarte sigură că nu e treaba – doar sau mai ales – a selecţionerului să le urnească, există instituţii şi un întreg sistem pentru asta), pare-mi-se mie că vindem cam pielea ursului din pădure. Când primprejur e înghesuială de urşi în carne şi oase…

Carmen Stanciu: „Suferă <teatrul românesc>”

1. Un singur comentariu: selecţionerul unic s-a străduit să fie consecvent cu programul anunţat de la începutul mandatului său, acum 3 ani. Din această perspectivă, bilele albe sau negre nu sunt suficiente.

2. Nu aş spune că am depistat o anumită „tendinţă“ în selecţie. Sau tendenţiozitate. Ca de obicei, unii pot considera că au fost pe nedrept omişi, iar alţii, chiar dacă prezenţa pe afişul festivalului le-a făcut, de fapt, un deserviciu, au fost fericiţi. Dacă suferă cineva, atunci acela e „teatrul românesc“ – cu vreo două-trei excepţii – mediocru până la plictis.

3. Festivalul Naţional de Teatru este finanţat din două surse: Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional şi Primăria Municipiului Bucureşti. Asta înseamnă, după logica bunului- simţ, că se adresează interesului cultural naţional, deci specialiştilor şi instituţiilor de spectacol din România, pe de o parte, şi publicului din Bucureşti, pe de alta. Ca plătitor de taxe către Primăria Municipiului Bucureşti, vreau să am acces la manifestările din oraşul meu. În ceea ce priveşte finanţarea MCPN, festivalul ar trebui să reflecte rezultatele politicii culturale la nivel naţional, să fie un prilej de evaluare a mişcării teatrale româneşti. Pentru orice alte posibile ţinte, organizatorii ar trebui să atragă finanţări din alte surse. Degeaba ni se dau drept exemplu marile festivaluri europene – cu precadere Avignon şi Edinburgh! Sunt produse cu fonduri private (Edinburgh) sau parţial din proiecte de sprijin pentru cultura franceză sau francofonă, parţial din bani privaţi (Avignon). În lipsa acestor performanţe de fundraising, organizatorii Festivalului Naţional de Teatru de la noi rămân nişte simpli administratori.

4. O notă de trecere: 6.

Nicolae Prelipceanu: „Interesant în cel mai înalt grad”

1. A fost o ediţie care pe mine m-a satisfăcut. La capitolul „reuşite”, aş nota spectacole precum Măsură pentru măsură de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, în regia lui Matthias Langhoff, apoi spectacolul Gianinei Carbunariu, 20/20, Pyramus & Thisbe al lui Alexandru Dabija, Dibuk de Warlikowski, remarcabilul Hamlet fără cuvinte al lui Uray Peter de la Sf. Gheorghe, spectacolul lui Mihai Măniuţiu de la Iaşi, Sfârşit de partidă al lui Alexandru Tocilescu, Breaking the waves al lui Radu Alexandru Nica şi, în cel mai înalt grad, pentru prospţimea lui şi sinceritatea actorilor tineri, Funcţionarii,  în regia lui Alexandru Mâzgăreanu. Mă aşteptam la mai mult de la spectacolul cu Regele moare al lui Siviu Purcărete. Nu m-au impresionat decât tehnic efectele speciale ale lui Castellucci. Dar n-am văzut Strigăte şi şoapte, în regia lui Andrei Şerban, despre care am auzit că e un mare spectacol. Bile eu n-am, că nu sunt la Parlament, unde se joacă jocul ăsta.

2. Probabil că selecţia i-a dezavantajat pe cei rămaşi pe dinafară, în cazul în care nu s-au dezavantajat singuri, făcând spectacole neinteresante. Aş putea spune cine mai trebuia să fie, dacă aş fi văzut toate spectacolele de anul trecut şi de anul ăsta, ceea ce nu e cazul.

3. Mai toate festivalurile de teatru, ca şi spectacolele, se adresează publicului, dar FNT în special profesioniştilor, de care deseori publicul n-are loc. A fost bine că au fost multe reluări, ca să poată vedea oricine vrea orice spectacol. Cu excepţia celui al lui Andrei Şerban, la care n-a fost chip, din cauza, probabil, a numărului restrâns de locuri.

4. Şi nici note n-am de dat, că nu mi-a plăcut niciodată meseria de profesor. A fost un festival interesant în cel mai înalt grad, din punctul meu de vedere.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.