„Billy din Aran” şi justa măsură

Regizorul Cristi Juncu este, fără îndoială, într-o perioadă foarte bună – şi creatoare, şi productivă. În ultimele luni, a lansat la apă un număr impresionant de spectacole bune şi foarte bune. Din categoria celor din urmă fac parte „Artă”, de la Teatrul Bulandra, şi „XXL”, de la Teatrul Act. Au urmat „Omul hazardului”, la Nottara, „Billy din Aran”, la Teatrul „Toma Caragiu” din Ploieşti, şi „Helter Skelter”, de Neil LaBute, la Teatrul Municipal din Târgovişte.

Ultimele două au avut premiera săptămâna trecută, când n-am reuşit să văd decât „Billy din Aran”, de Martin McDonagh, în traducerea semnată de Vlad Massaci (care a montat şi el piesa acum câţiva ani) şi de Cristi Juncu. Spectacol cu care teatrul ploieştean se poate mândri, un spectacol de actorie – căci acesta pare crezul regizorului Juncu sau cel puţin zona care-l interesează cel mai mult – care pariază pe forţa personalităţii artistice şi pe poveştile din text şi câştigă. Departe de a fi la prima victorie de acest gen, Cristu Juncu creează spectacole care răstoarnă dominaţia regizorului, care se bucură de acest privilegiu de cel puţin un secol, arată istoria teatrului. În spectacolele lui, regia are drept scop principal dezvăluirea actorului în toată forţa lui şi aproape exclusiv interpretare ce reflectă rafinamentul ei. Programatic su nu, Cristi Juncu îşi asumă un fel de redescoperire a actorului. A acelei fiinţe plăsmuitoare de lumi pe care arta contemporană o tratează adesea ca pe un pion pe o tablă de şah. Or, în teatrul lui Cristi Juncu sau cel puţin în teatrul pe care-l face în momentul de faţă, totul începe şi se termină cu actorul.

Şi, urmărindu-i spectacolele, prima constatare pe care o faci este că spectacolele lui resping falsul ca pe un corp străin care nu are ce căuta în corpul armonios şi funcţional al creaţiei sale. Este şi cazul spectacolului „Billy din Aran” de la Ploieşti, la al cărui teatru Cristi Juncu este, de altfel, angajat ca regizor artistic. Miza mare, generală, este şi de data asta jocul actorilor care nu spun povestea, ci o alcătuiesc pe scenă, în faţa spectatorului, invitat, ca la orice spectacol, film sau carte, să facă „pactul cu ficţiunea”, cum zicea Umberto Eco, adică să-şi suspende credinţa în legile realităţii şi să fie dispus să creadă că povestea care i se spune este o realitate. În „Billy din Aran”, intră în povestea cu nuanţe psihologice infinite a unui adolescent infirm, cu  istorie personală urâtă, care-şi duce zilele, dominat de plictis, risipire şi lipsă de orizont, în casa mătuşilor (scrântite, patetice, tragi-comice, ca mai toate mătuşile reuşite din proză şi din piesele de teatru) din Inishmore. Aceasta este una dintre Insulele Aran de lângă Golful Galaway, pe coasta vestică a Irlandei. Şi raza de speranţa se întrupează într-o echipă de la Hollywood, care vrea să facă un film.

Este şi acesta un argument ce-i permită regizorului să apeleze neforţat la inserturi video alb-negru, duios-ironice, integrate în discursul scenic pentru a puncta momente importante din poveste, pentru a sugera laturi ale personajelor şi, pe de altă parte, schimbarea pe care a adus-o magia inegalabilă a cinemaului (în istoria artelor şi în istoria mentalităţilor). Filmul care năvăleşte în insula pustie, populată la fiinţe care au în comun în primul rând lipsa bucuriei. Fără bucurii mari sau mici, fiecare personaj din „Billy din Aran” este ca o lume închisă. Spectacolul nu răspunde la toate întrebările care s-au putea spune despre fiecare personaj şi despre povestea lui, ofertantă artistic, ci doar sugerează că aceste întrebări sunt destul. Punct ochit, punct lovit.

De altfel, nici în acest spectacol al lui Cristi Juncu nu există personaje secundare, iar adevărul din interpretarea actorilor – zbaterea lor dramatică, atât de fină pe scenă, creată cu mijloace mine şi efecte maxime – este atât de puternic, încât nu are nevoie de proptele regizorale de altă natură. Astfel, intensitatea spectacolului nu se diluează până la sfârşit. Personajele – „şchiopul” ingenuu, dornic de mici bucurii, în lipsa celor mari, mătuşile nebune-dar-nu-până-la-capăt, adolescenta obscenă, dar umană şi haiosă, care sparge ouă în capetele oamenilor, şi fratele ei care visează bomboane, zvonistul care vede veşti peste tot şi ar face orice pentru aşa ceva, tocmai fiindcă în Inishmore nu se întâmplă niciodată mai nimic, mama zvonistului care la sfârşit nu mai e ce părea să fie, o mamă îmbibată de alcool, dar nu numai, Babbybobby Bennett, durul care nu e dur etc. – funcţionează inteligent şi singure, şi împreună. Şi aici se vede, fără îndoială, „mâna” regizorului. Fără să fie nici redundante, nici simplificate, fiecare personaj şi povestea lui sunt coerente şi inteligibile, credibile şi emoţionante. Adevărul lor se transmite în sală. Toate personajele joacă într-o singură poveste şi, în acelaşi timp, fiecare şi-o joacă pe-a lui, povestea mare fiind alcătuită, în chip transparent, din poveşti mai mici. Există în spectacol scene în două personaje de mare tensiune, ca acele mici detalii care trec neobservate, dar care dau personalitatea unui obiect. În spatele amplitudinii personajelor, sarcină care le revine exclusiv actorilor, stă ochiul de vultur – cuprinzător, atent şi înţelegător – al regizorului. Ca un dirijor care armonizează discursurile multor instrumente, regizorul a ajuns deja la justa măsură, un atuu valoros şi rar.

Într-un spaţiu eficient şi de bun-gust, creat de Cosmin Ardeleanu, care semnează şi grafica, şi fotografiile din spectacol, îi vedem pe Ionuţ Vişan, Lucia Ştefănescu Niculescu, Cristina Moldoveanu, Tudor Smoleanu, Florentina Năstase, Bogdan Farcaş, Ion Radu Burlan, Karl Baker, Raluca Zamfirescu. Ei toţi şi fiecare în parte îşi merită aplauzele. Şi merită mai ales mai mulţi spectatori decât au fost la premiera oficială. Oricum ar fi însă, nu ei sunt cei care vor pierde.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.