„Blonda, chiorul şi piticul” sau şmecheria cu cenzura

Că românul este mare iubitor de act artistic şi mai ales teatral o dovedesc cu prisosinţă ştirile care curg în valuri la mai toate televiziunile şi prin toată presa (sau ce-a mai rămas din ea), în legătură cu un spectacol despre care s-a vorbit în aceste câteva zile mai mult decât despre „Faust”-ul lui Purcărete, „Ivanov”-ul lui Andrei Şerban şi „Macbeth”-ul lui Penciulescu la un loc. Şi nu e puţin lucru… Mai exact, e vorba de „Blonda, chiorul şi piticul”, după un text de Ştefanis Lupu. Întâmplarea mi-a amintit de o povestioară care mi-a ajuns la ureche acum ceva vreme despre lansarea, în urmă cu câţiva ani, a unei oarecare reviste erotice. Când, ce s-a gândit o oarecare minte inteligentă şi plină de idei să facă întru lansarea cu succes pe piaţă a revistei cu pricina? Dat fiind faptul că mai toată presa, suprasaturată de lansări, nu s-a arătat prea dornică de a face act de prezenţă… A „tocmit” un grup de „cuvioase” revoltate de „atâta pornografie” să facă o mică demonstraţie de protest exact la locul faptei, la sus-numita lansare. Ce-a urmat nu e greu de imaginat. Presa a dat buluc, ştiri gârlă şi publicitate cât cuprinde…

Revenind la „Blonda, chiorul şi piticul”… S-o spunem din capul locului că, dincolo de toate discuţiile, disputele şi controversele pe care le-a iscat titlul acestui spectacol, vorbim despre o producţie submediocră şi despre un text penibil. O producţie submediocră ce s-a mutat în Clubul La Scena, iar biletul de intrare costă cât la… „Oblomov”. Şi, spre deosebire de lansarea revistei erotice de care pomeneam mai devreme, în fond inofensivă, în acest caz, „Blonda, chiorul şi piticul” nu este deloc la fel de inofensiv. Din două motive, unul mai grav ca altul. Întâi, pentru că promovează în rândul publicului şi al opiniei publice ideea că asta înseamnă teatru… Adică o şuşă pe un text pe lângă care cele de la „Vacanţa mare” par mici capodopere despre societatea contemporană şi care n-are nici măcar meritul – care ar fi salvat-o – de a-şi merita cenzura… Cu alte cuvinte, nimic anti-putere, doar un titlu folosit ca strategie de marketing (şmecherească şi atât de în genul puterii pe care, zice-se!, o ironizează, că n-avea cum să nu-i fie pe plac respectivei puteri…). Cine zice că teatrul nu-i oglinda lumii şi-a societăţii…?!

Iar al doilea motiv, de altfel şi mai grav, este că, prin această acuzaţie de cenzură i s-a dat prilej cenzorului să-şi arate marea… mărinimie în ceea ce priveşte actul de cultură autohton şi, mai ales, să-şi arate „nevinovăţia”. Pentru că, nu-i aşa?, cum să mai creadă poporul (cel atât de sensibil la lacrimi… de diverse forme şi mărimi, după cum o cere situaţia) că un preşedinte ce-şi deschide porţile palatului cu generozitate, primindu-i la el pe cei ce-l „batjocoresc”, ar putea vreodată, în vecii vecilor, să comită un act de cenzură? Care e minciuna cel mai uşor de vândut? Cea în care există adevăr pe jumătate. Care e locul cel mai bun de ascuns un secret? Nu cotlonul îndepărtat, ci spaţiul deschis… ce e cel mai la vedere.

Iar presa, mai mult sau mai puţin inocent, i-a ridicat la plasă. A aşeza „Blonda, chiorul şi piticul” în rândul marilor spectacole cenzurate gen „Revizorul” lui Lucian Pintilie sau al filmelor de referinţă din perioada comunistă, aşa cum s-a aventurat mai toată mass-media, este un rău cu dublu tăiş. Pentru că pune semn de eglitate între valoare şi nonvaloare absolută şi pentru că îl ajută pe preşedintele en titre să mascheze adevărate acte de cenzură cu mult mai subtilă decât reuşea să facă cenzura comunistă, în spatele unei false cenzuri, în acest caz, căci „Blonda, chiorul şi piticul” se joacă în continuare…

Print

Un Comentariu

  1. Donkeypapuaas 23/05/2011

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.