După încercarea cu musicalul „The Full Monty” de la Teatrul Național din Timișoara, Răzvan Mazilu pune în scenă, tot la Timișoara, dar de data asta la Teatrul German de Stat, un alt musical celebru. Cum în România musicalurile se montează destul de rar și nu pentru că publicul n-ar fi sensibil la acest gen, ci pentru că ne lipsesc și școala, și tradiția, întâmplarea de la Timișoara merită, cu siguranță, un drum de câteva ore bune din orice colț al țării. „Cabaret” cel ultracunoscut pentru ecranizarea lui Bob Fosse cu Liza Minnelli și Michael York ar fi putut fi o montare riscantă din aceste motive. Dar traseul ales de Răzvan Mazilu împreună cu trupa teatrului din Timișoara și cu scenograful Dragoș Buhagiar s-a îndepărtat de cel bătătorit, iar montarea este o propunere în care se simte din plin aerul originalității și al descoperirilor personale.
Un libret excelent, muzică live, sub conducerea muzicală a lui Peter Oschanitzky, o scenografie previzibilă, dar care servește bine contextului, cu câteva elemente spectaculoase și o trupă de actori care funcționează aici impecabil. Sunt ingredientele unui succes de public care ar trebui să fie de durată și care ar putea să deschidă apetitul directorilor de teatre și al regizorilor pentru acest gen de spectacol, o formă de entertainment de calitate, de care teatrul românesc are nevoie mai mult ca oricând, sufocat fiind în ultima vreme, atât în zona privato-independentă, cât și în teatrele de stat, de entertainmentul de proastă calitate. Cum, însă, un musical de amploare presupune resurse destul de serioase (de toate felurile), soluția teatrelor atunci când vor succes de public rămâne de cele mai multe ori comedioara…
„Cabaret” de la Teatrul German din Timișoara este unul din acele spectacole pe care să le vezi și să le revezi, bine cântat, bine structurat, inteligent pus în scenă, una dintre acele montări la care să te reîntorci cu plăcere, o formă de teatru netezist, deși cu idee, o formă de teatru pe care o poate gusta orice tip de public.
Într-un spațiu ce recreează atmosfera unei săli de cabaret din Berlinul anilor ’30, cu câteva măsuțe așezate de jur împrejurul scenei, pe jumătate în poveste, pe jumătate în afara ei, Răzvan Mazilu plasează nu atât întâmplările acelui Berlin tulburat și întâlnirile dintre destinele a câțiva oameni, ci, mai degrabă, o formă subtilă de teatru în teatru. Extrem de interesant rezolvată scenografic în final, când întreaga scenă pe care s-au derulat poveștile lui Sally Bowles și Cliff Bradshaw, a domnișoarei Schneider și a domnului Schultz, unde au existat cabaretul cu strălucirea și lacrimile lui, pensiunea domnișoarei Schneider și portocalele împrăștiate pe jos ale domnului Schultz dispar, toate, înghițite de uriașul „cuptor” de la Auschwitz, ca și cum n-ar fi fost. Scena se ridică încet, angoasant de încet, și închide povestea ca în spatele unei coperte, decupate exact pe acele dimensiuni. Și câteva momente nu mai rămân din tot ce-a fost decât măsuțele la care stă o parte din public, lăsând deschisă întrebarea „a fost sau n-a fost”…
Departe de celebra interpretare a lui Liza Minnelli, pe care, din fericire, nu pare să și-o ia drept model, Daniela Török în rolul lui Sally Bowles, vedeta dintr-un club de noapte din Berlinul interbelic, aduce o notă personală care dă montării de la Timișoara un farmec aparte. Un amestec de rafinament, eleganță, căldură, copilărie, tristețe, neputință, feminitate copleșitoare, inteligență și stil, interpretarea Danielei Török este, cu siguranță, unul dintre punctele forte ale spectacolului. Împreună cu tragismul ușor grotesc al lui Georg Peetz și cu exuberanța și inocența lui Konstantin Keidel, în rolul lui Cliff Bradshaw, tânărul scriitor american cu care Sally trăiește o poveste de dragoste tumultuoasă. Toți trei creează un fel de spațiu straniu în care se adună pe nesimțite spaimele unei lumi ce stă să se ivească, un spațiu tulbure în care se decantează, ca o prevestire a sfârșitului, toate angoasele și toate visele, trăite cu furie și pe repede înainte.
Asumat demonstrativ și cu efect garantat, regia lui Răzvan Mazilu nu se sfiește să aducă pe scenă imagini căutat poetice, căutat artistice. Pe de o parte, mirajul lor cucerește publicul și face parte din rețeta musicalului, pe de altă parte, jucându-se puțin cu ideea de teatru în teatru, Răzvan Mazilu desfășoară o artilerie grea de mijloace care devin aproape autoironice în contextul lumii pe care vor s-o recreeze. Simți în fiecare clipă și-n fiecare scenă acel ceva putred, acel sâmbure de moarte care înghite în final totul – ca o exemplificare nouă a ideii „toată lumea e o scenă”. Berlinul și toată istoria lui, nazismul care se ițește deja, oamenii, poveștile lor, chiar și Auschwitzul sunt doar „scene”… Și de asemenea, cu aceeași subtilitate, regia conturează frumos portretul psihologic a două națiuni diferite, a două lumi diferite. Scriitorul american cu energia lui debordantă, pentru care „mâine” este întotdeauna posibil, necopt, luminos și senin, și, de cealaltă parte Sally, în care trăiesc parcă istoriile a sute de ani și al cărei corp și suflet presimt cumva mica apocalipsă care avea să urmeze. De aceea, ea nici nu poate pleca împreună cu el la Paris și, mai departe, în America, și-i avortează copilul. Există în refuzul ei disperat, atât de emoționant interpretat de Daniela Török, în celebra scenă în care cântă din nou „Cabaret”, o înțelegere profundă și o formă de acceptare, bine surprinse de actriță.
La fel, în personalitățile celuilalt cuplu, domnișoara Schneider și domnul Schultz, sunt conturate cu finețe trăsăturile a două istorii. Iar cei doi actori, Ida Jarcsek-Gaza și Christian Bormann, invitat din Germania, construiesc nu doar o poveste emoționantă de iubire la apusul vieții, ci și o delicată analiză psihologică. O dragoste pe cât de „teatrală”, pe atât de emoționantă, cu declarații în genunchi și portocale împrăștiate pe scenă, care lasă în urmă doar două inimi zdrobite de regimul nazist ce începea deja să se așeze între oameni. Ea, nemțoaica proprietară a unei pensiuni, nu se poate căsători cu el, vânzătorul de fructe evreu. Și fiecare rămâne stingher în lumea lui.
De la coregrafia spectaculoasă la spumoasele scene de cabaret, imaginile create de Răzvan Mazilu, refac o atmosferă și dulce, și amară, fără însă a lăsa impresia că vrea să creeze (doar) iluzie. Dimpotrivă, întregul spectacol lasă un gust de cireașă putredă. De cutie a Pandorei pe care o deschizi știind că speranța a dispărut de mult… Și rămâne senzația de panică aproape fizică din final, când toți protagoniștii, goi, intră să moară la „dușurile” din lagărele naziste, în timp ce scena se ridică înnebunitor de încet, lăsându-ți în fiecare clipă sentimentul că s-ar putea prăbuși.
Teatrul German de Stat din Timișoara
„Cabaret”
Autor: Joe Masteroff, muzica: John Kander, versurile: Fred Ebb
Coregrafia şi regia: Răzvan Mazilu
Decorul şi costumele: Dragoş Buhagiar
Conducerea muzicală: Peter Oschanitzky
Vorbirea scenică: Linda Moog
Distribuția:
Conférencier: Georg Peetz
Sally Bowles: Daniela Török
Cliff Bradshaw: Konstantin Keidel
Domnişoara Schneider: Ida Jarcsek-Gaza
Domnul Schultz: Christian Bormann
Domnişoara Kost: Dana Borteanu, Tatiana Sessler
Ernst Ludwig: Radu Vulpe
Texas: Olga Török
Helga: Silvia Török
Rosie: Anne-Marie Waldeck
Frenchie: Cristina Romândaşu
Lulu: Suzana Vrânceanu
Bobby: Horia Săvescu
Victor: Richard Hladik
Max, patronul clubului: Franz Kattesch
Two Ladies: Anne-Marie Waldeck / Olga Török, Horia Săvescu
Maimuţa: Suzana Vrânceanu
Marinari: Horia Săvescu, Richard Hladik, Aljoscha Cobeţ
Doi nazişti: Richard Hladik, Aljoscha Cobeţ
Orchestra: Gianluca Vanzelli, Cosmin Hărşian, Călin Pop, Marius Roman, Cristian Ilie, Nicolae Bialiş, Dorin Tereu, Sergiu Cârstea, Emil Ionescu, Valentina Peetz, Ionuţ Dorobanţu, Szamtártó Zsolt, Sorina Savii, Valentin Tătaru
Foto Teatrul German de Stat din Timișoara
Print