Cea de-a şasea ediţie a Festivalului Internaţional al Teatrului de Animaţie organizat de Teatrul Ţăndărică şi numit „Bucurii pentru copii. Spectacole de colecţie” s-a încheiat în seara de Moş Nicolae, după zece zile în care montări celebre din toată lumea şi din teatrul gazdă au fost prezentate publicului din Bucureşti. Deşi mai puţin „vizitat” de „marele” public decât celelalte festivaluri de teatru organizate la Bucureşti, cel de la Ţăndărică este, cu siguranţă, cel puţin la fel de valoros, ca să nu spun adesea mai valoros… Şi deşi este catalogat de obicei drept festival de teatru pentru copii, au fost reprezentaţii pentru adulţi absolut surprinzătoare – cum e cazul spectacolului „Femeia al cărei păcat era maternitatea” al Şcolii de Teatru Vizual de la Ierusalim sau deja cunoscutul „Faust” al Teatrului Ţăndărică sau „Galaxia Svejk” care a avut premiera oficială în deschiderea festivalului.
Aşadar, timp de zece zile, începând de la primele ore ale dimineţii şi până târziu spre noapte la sălile din Lahovari pe scenă se perindau cele mai frumoase poveşti ale lumii spuse de cele mai simpatice păpuşi care s-au creat în ultimele decenii, de la Pinocchio la Apolodor şi de la Cenuşăreasa la Motanul încălţat sau la Capra cu cei trei iezi. Iar în pauze, aveau loc workshopuri, proiecţii, ateliere. Foaierul Teatrului Ţăndărică, la Pod, s-a umplut de formele cele minunate şi „inteligente” ale expoziţiei de origami şi de desene, iar reacţia copiilor în fiecare seară era un spectacol în sine.
De-ar fi să spicuiesc din programul unei săptămâni întregi aş alege – aproape la întâmplare, căci toate spectacolele au farmec şi sunt deopotrivă de valoroase – m-aş opri, aşadar, la minunata Cenuşăreasă a lui Silviu Purcărete, cu sunete de Rossini şi păpuşi de porţelan, care de aproape două decenii nu îmbătrâneşte pe scena de la Ţăndărică, aş alege apoi „Faust”-ul straniu al lui Gabriel Apostol, Ioan Brancu şi Mariana Zaharia. Şi premiera lui „Pinocchio” în regia lui Cristian Pepino, toate de la teatrul gazdă. Sunt stiluri atât de diferite, galaxii diferite, toate însă dezvăluind o lume tainică şi în acelaşi timp la vedere, în care păpuşile şi păpuşarii construiesc împreună poveşti şi dezvoltă un fel de expresivitate pe care numai la teatrele de animaţie o poţi descoperi.
„Faust” e o montare stranie, pornind de la textul lui Goethe şi deschizându-se către alte tărâmuri ale interpretării. Trei personaje închise într-un spital de psihiatrie refac povestea lui Faust, Mefisto şi Margareta, dezvoltând însă doar unul dintre nenumăratele ei fire, iubirea. În fapt, ceea ce se vede pe scenă nu seamănă deloc cu istoria clasică a personajului celebru. Este un punct de pornire, o propunere care-i deschide spectatorului drumuri nesfârşite, lăsându-l liber să-şi imagineze, să brodeze, să construiască. Cei trei regizori şi interpreţi aplică pentru adulţi o tehnică folosită în cărţile de colorat ale copilăriei. Propun o formă pe scenă şi lasă fondul să se contureze dincolo de ea. Se joacă timp de aproape o oră cu păpuşi pe care le mânuiesc pe rând sau toţi deodată, cu propriile chipuri, cu propria mimică… Construit la limita fragilă unde se întâlnesc nebunia şi dragostea, nebunia şi visul, nebunia şi realitatea… „Faust”-ul de la „Ţăndărică” e o încercare pe jumătate absurdă, pe jumătate limpede despre iubire, moarte sau viaţă, lumină sau întuneric.
„Pinocchio”, în schimb, cel al lui Cristian Pepino, e o montare plină de lumină şi muzică… aşa cum e povestea lui Carlo Collodi, aşa cum e Italia. Modernizată, dar cu discreţie şi bun gust, atâta doar cât să îi facă pe copii să se simtă contemporani cu lumea lui Pinocchio. Nu lipseşte nimic, e vie şi colorată, plină de farmec şi de haz, cuceritoare, dacă ai curaj să te laşi cucerit de păpuşi şi copilărie… Cu un Pinocchio simpatic şi mânuit de una dintre cele mai talentate actriţe de la Ţăndărică, Liliana Gavrilescu, povestea devine irezistibilă. Recomand un drum la Ţăndărică ori de câte ori vi se face dor de lumea păpuşilor.
Dintre spectacolele invitate, pe lângă excelenta montare a studenţilor din 
Israel cu „Femeia al cărei păcat era maternitatea”, aş alege „Marionetele care dansează” al lui Pavel Vangeli, venit de la Praga. Şase numere cu marionete care cântă jazz sau blues şi dansează. Iluzia şi convenţia funcţionează perfect, la fel de bine pentru copii şi pentru adulţi. Păpuşarul schimbă decorul răsucind o manetă, la vedere, şi toată lumea e dispusă să creadă… Povestioara micuţului clovn care cântă la vioară într-o arenă de circ şi numărul final cu scheletul simpatic ce se ridică dintre schelete şi cântă la pian… ca pe vremuri sunt, cu siguranţă, unele dintre cele mai frumoase momente din spectacol şi din festival.
Iar în penultima seară a festivalului a fost un concert de colinde, special pentru seara dinainte de Moş Nicolae…
Print