Weekendul trecut cei care n-au plecat la grătar cu mici şi bere capitala le-a pregătit câteva spectacole interesante. Evenimentul de senzaţie a fost, fără îndoială, spectacolul „Raoul”, al francezului James Thierrée, care a susţinut trei reprezentaţii pe scena TNB, la invitaţia Ambasadei Franţei şi a Institutului Francez din Bucureşti.
După o minimă documentare, am fost convinsă că în imaginaţia mea s-a creat o reprezentare anticipativă corectă a unei producţii care a câştigat nu doar patru premii Molière, ci nenumărate alte distincţii şi a entuziasmat comentatorii de toate felurile, din diverse spaţii ale Europei. Ştiam că urmează să vedem o combinaţie de teatru nonverbal, pantomimă şi iluzionism, construită pe un imaginar desprins din coşmaruri şi reverii suprarealiste, cu singur actor – „un Robinson Crusoe modern”, cum spunea comunicatul de presă – pe o scenă ca o corabie bizară. Dar „Raoul” a fost mai presus de aşteptările şi de imaginaţia mea şi mai mult decât un spectacol de mare calitate.
Aproape două ore, în sala uriaşă, surprinzător de plină, am trăit un sentiment asemănător celui care m-a încercat în cele câteva ore cât am colindat, acum destui ani, lumea citind „Călătorii cu mătuşa mea”, minunatul roman al lui Graham Greene. Pentru că are o conotaţie care trimite la comercial, „show” nu e un cuvânt care să descrie corect creaţia artistului francez crescut în lumea acrobaţilor de circ. Călătoria cu magicianul James Thierrée, magicianul stăpân pe scenă, m-a purtat într-un ţinut pe care fiecare are libertatea să-l numească aşa cum doreşte.
Corabia desprinsă din poemele suprarealiştilor nu este deloc o închisoare pentru vrăjitorul care se luptă cu creaturi indescifrabile. Din gânduri de nepătruns, duios ironice la adresa intelectului dornic de răspunsuri, s-a născut acest „Raoul”, creaţie scenică asemănătoare cu un poem care se alcătuieşte din lumile cuprinse în fiecare cuvânt. În infinitele gesturile ale magicianului care face pantomimă, numere buclucaşe de iluzionism şi momente de acrobaţie care-ţi taie respiraţia, ia naştere, cântă la vioară, se luptă cu propriile fantasme, care-şi fac apariţia pe scenă întrupate în făpturi desprinse parcă din poemele lui Apoolodor, respiră o artă veche de când lumea şi pământul. Un teatru gestual, ales de interpret, întruchipare a miticului Hermes, „părintele” hermeneuticii, un teatru corporal, fizic, ce recuperează nedemonstrativ iubirea suprarealismului pentru arta primitivă.
Primitiv – prin stilizarea obiectelor la care apelează scenografia, create de mama artistului, Victoria Chaplin-Thierrée (sora lui Geraldine Chaplin), şi prin interpretare deopotrivă – adică având toate directeţea şi poezia începuturilor. Dansul, pantomima, magia ignoră convenţia tradiţională a teatrului, conceput ca artă care trebuie să transmită ceva spectatorului, să livreze într-o formă un conţinut unui public spre a fi asimilat. În „Raoul” am descoperit în primul rând o apologie a singurătăţii intranzitive pe scenă. Singur în spaţiul de el creat, actorul este autosuficient. Magician pe o insulă pustie, James Thierrée s-a alintat, s-a înfuriat, s-a lăsat cuprins de disperare, inventând fără încetare imagini, sunete, mişcări, creând acolo o identitate de o seară, care va reveni altfel în altă seară. Călătorie la înălţime, zborul final întregeşte emoţionat „vechea magie a spectacolului complet”, cum bine scria cronicarul de teatru al ziarului „Le Figaro”. Aproape imaterial, desprins din poezia suprarealistă, care nu începe şi nu se termină nicăieri, „Raoul” nu este, desigur, un fel de dicteu automat. Spectacolul în sine nu poate fi, desigur, o creaţie spontană. Spontaneitatea este însă apanajul fiecărei reprezentaţii, variaţiune inconfundabilă pe o temă dată, într-un spaţiu scenic dat.
Artistul spunea că „Raoul” ar fi un fel de sinteză a spectacolelor sale anterioare. Jucat în premieră în Europa de Est, după ce i-a emoţionat pe spectatorii marilor scene de pe bătrânul continent, producţia a entuziasmat publicul bucureştean. Asemenea mătuşii din romanul lui Graham Greene, James Thierrée va continua să le dezvăluie oamenilor diverse chipuri ale realităţii. Iar fantezia va rămâne unul dintre ele.
Print