Caligula, o mare de lumânări între oglinzi de gheaţă

„Caligula” lui Camus este fără doar şi poate un text ispititor. Şi pentru regizor, şi pentru actor, şi pentru spectator. Ispititor, seducător, periculos de seducător pentru că justifică poetic crima şi pentru că e o capcană întinsă raţiunii.

Montarea lui Laszlo Bocsardi de la Teatrul Naţional din Craiova – o frumoasă traducere semnată de Alice Georgescu – propune o nouă versiune a textului lui Camus. Rece şi limpede ca un cub de gheaţă în care arde o mare de lumânări. Aşa aş descrie, în câteva cuvinte, spectacolul care a avut primele reprezentaţii pe scena de la Craiova.

Fără trimiteri politice, deşi textul e plin de tensiuni în această zonă, povestea lui Laszlo Bocsardi dezvăluie straniu şi aproape matematic strălucirea tăioasă şi ucigătoare a nebuniei poetice, a suferinţei autodevoratoare ce naşte monştri de frumuseţe. Construcţia spectacolului – în stil propriu regizorului – mizează pe o interpretare aproape „distanţată”, pe emoţia conţinută, în sine, niciodată „creată”, pe efectul oglinzilor paralele (folosit şi la propriu, şi la figurat) ce dezvăluie şi adâncesc „apele” poveştii lui Camus. Decorul şi costumele (Bartha Jozsef şi Judit Dobre Kothay), în alb şi negru, create exact pe ideea de joc al oglinzilor – în care flăcările lumânărilor ard fără să ardă şi crimele se întâmplă fără să se întâmple – justifică şi creează premisa celuilalt joc, de-a viaţa şi de-a moartea, în care se avântă Caligula în căutarea lunii de pe cer. Dintre nenumăratele laturi şi faţete ale poveştii, regia o alege pe cea a frumuseţii irezistibile a a-normalităţii ca opunându-se banalităţii sufocante. A strălucirii reci a unei minţi care-şi propune să-şi ardă singurătatea şi neputinţa în flăcările suferinţei celorlalţi. A geniului neînţeles şi de neînţeles, rătăcind prin propriile tenebre în căutarea unei forţe pe care simte că ar trebui s-o aibă şi pe care n-o găseşte, confundând puterea cu Puterea, dar nu într-atât încât să nu înţeleagă şi să nu sufere că n-are acces la cea de-a doua…

Distribuirea lui Sorin Leoveanu în rolul lui Caligula conduce spectacolul într-o zonă în care amestecul de fragilitate şi forţă, jocul pervers dintre masculinitate şi feminitate jucată (aşa cum se întâmplă în scena în care apare îmbrăcat în costum de balerină) fac ca întreaga poveste să alunece spre lumea dinlăuntru. Acolo unde se petrec adevăratele jocuri ale puterii, acolo unde se întâmplă viaţa şi moartea, acolo unde iubirea trăieşte sau este ucisă, acolo unde binele şi răul sunt două feţe ale aceleiaşi monede, pe tărâmul unui nesfârşit şi perpetuu mit al androginului de la care, de altfel, regia porneşte…

Pe o scenă gri, rece, ca interiorul unui cub, stă o cutie-sicriu pe care ard lumânări. În interiorul cutiei-sicriu, Caligula şi Drusilla, sora şi iubita lui moartă… Caligula iese, se ridică din moarte şi începe tot acel drum care-l va conduce în final, la loc, lângă Drussila. Se desprinde din ea, din ei doi, şi parcurge de unul singur toate treptele care să-i arate că întreaga putere a lumii e fum şi deşertăciune, căci morţii nu-i poate învia şi luna de pe cer n-o poate avea.

Construind un Caligula undeva la graniţa unde s-ar întâlni cu Hamlet, dacă Hamlet ar fi mai puţin lucid şi mai pierdut în propriile vise, Sorin Leoveanu mizează mult pe o teatralitate asumată. Se joacă în permanenţă pe sine, joacă un rol în faţa lui însuşi, în faţa celorlalţi şi în faţa oglinzilor. Din momentul în care iese din sicriul unde se culcase lângă Drussila – pe care regia alege să o lase învăluită în mister, dublând personalitatea lui Caligula – împăratul „nebun” începe acest joc al dedublării. Şi trecerile subtile de la poezie la cruzime, de la tristeţe la veselie stranie, de la blândeţe falsă la crimă, de la furie la calm rece şi controlat sunt bine asumate şi Leoveanu construieşte un personaj ispititor, aşa cum spuneam la început, ispititor prin frumuseţea lui de gheaţă, prin capcanele pe care le întinde raţiunii. Căci nebunia lui e perfect logică… Asta este, de altfel, cheia întregii montări. Să ridice „nebunia” mai presus de logica omenească şi s-o facă seducătoare. Cruzimea devine justificată, crima devine justificată, iar moartea lui singura crimă ne-justificată. Iar alegerea lui Laszlo Bocsardi de a nu arăta în nici una dintre scene cruzimea lui Caligula – doar se vorbeşte despre ea -, singura crimă săvârşită în scenă fiind cea împotriva lui, conduce spre aceeaşi idee.

Raţiunea – raţiunea banală, plictisitoare, aproape vinovată – este Cherea, singurul duşman redutabil din tabăra „normalităţii” – Ilie Gheorghe, care atât de subtil se joacă cu mintea lui, creând un personaj ce se apropie şi prin cuvinte, şi prin tăceri de cel al Marelui Inchizitor al lui Dostoievski, dar ca-ntr-o oglindă răsturnată… Caligula, în schimb, caută luna de pe cer, caută perfecţiunea, caută lumina, caută Puterea şi săvârşeşte cu bună ştiinţă hybris după hybris, culminând cu cel în care ia chip de zeiţă. Toate ca să înţeleagă moartea… Scena este simplu construită, dar efectul e cu totul special – Caligula într-o mare de lumânări, purtând lumânări pe braţe şi în mâini, cu spatele reflectat în oglinzi şi cu faţa spre public, spre scaunele goale şi spre supuşii care repetă rugăciunea…

Întreaga trupă de la Craiova, de la Valentin Mihali în rolul lui Helicon, la Valer Dellakeza, Adrian Andone sau Angel Rababoc este bine sudată şi interpretările în sine sunt pete de culoare. Poate Gabriela Baciu în rolul Caesoniei alunecă uneori în prea mult patetism, ieşind puţin din răceala de oţel pe care a mizat regia. Şi poate relaţia de iubire-ură dintre Caligula şi Scipio (Vlad Popescu) nu este pe deplin rezolvată scenic, lipsind grăuntele de magie care să justifice cu adevărat replica „tu eşti curat în bine, eu sunt curat în rău…”.

De-ar fi să aleg două scene din întreaga montare, ar fi momentul în care Caligula stinge dintr-un suflu toate lumânările de pe sicriul Drussilei – o frumoasă metaforă pentru toate crimele ce se petrec şi vor urma – şi toată populaţia Romei intră în scenă, oameni simpli care iau contact cu Puterea ce le poate decide soarta. Iar cea de-a doua este chiar finalul, când, pe muzica din „Lacul lebedelor”, Caligula este ucis în sicriul în care a intrat de unul singur şi toate suliţele supuşilor lui sunt înfipte în ceară şi „ard” în locul lumânărilor…

Foto Florin Chirea

Print

2 Comentarii

  1. evelina 03/04/2011
  2. Anda 03/05/2011

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.