Caligula sunt eu

Sâmbătă seara, la ora la care spectatorii urcau pe gradenele montate la Sala Mare a Teatrului „Marin Sorescu” din Craiova pentru a urmări premiera spectacolului „Caligula”, de Albert Camus, în regia lui László Bocsárdi şi avându-l în rolul principal pe Sorin Leoveanu, la Sala Izvor a Teatrului Bulandra, unde n-a rămas nici un loc neocupat, începea un alt spectacol după „Caligula”, producţie L’Avant-Seine/Théatre de Colombes, semnat de regizorul Stéphane Olivié Bisson şi interpretate de Compagnie Lamberto Maggiorani. Iar duminică seara a avut loc încă o reprezentaţie, tot în cadrul Lunii Francofoniei la Bucureşti.

Până acum l-am văzut doar pe cel de-al doilea „Caligula”, un spectacol de aproape două ore şi jumătate, un construct scenic simplu, deloc inovativ şi poate o idee deficitară la capitolul „dinamică”. Producţia, simplă şi mai atentă decât se obişnuieşte în multe spectacole de ultimă oră, din România şi de aiurea, la cuvântul rostit, la cuvântul care obligă actorul şi personajul, nu s-a învârtit în jurul unui dictator şi/sau al unui nebun, ci în jurul „unui copil rătăcit”, în jurul unui guvernator speriat care există în fiecare dintre noi, după cum povestea cu însufleţire tânărul regizor Stéphane Olivié Bisson la discuţia cu publicul care a urmat după spectacol. Poezia puternică a scriiturii dramatice a lui Camus, în care fiorul liric e străbătut de un omniprezent fior filosofic, a fost scoasă la lumină încă o dată de o montare cinstită, „clasică”, dacă putem spune astfel, fără artificii de niciun fel, mizând pe un decor care să nu umbrească actorii, ci dimpotrivă, şi pe artişti capabili să vorbească fără întrerupere două ore şi jumătate şi, mai mult, să te facă să-i crezi şi să devii curios, deşi ştii prea bine povestea. Cât despre Bruno Putzulu, interpretul unui Caligula înnebunit de durerea pierderii Drusillei, soră şi amnată, împins dincolo de limitele umanului, orbecăind înspăimântat şi vulerabil în propiul sine şi în palatul roman ros de corupţie şi viciu, acesta a mers pe linia aleasă pe regizor şi n-a făcut, potrivit propriilor cuvinte, „nici un tiran, nici un nebun, ci în primul rând un om în căutarea absolutului”.

Nerelevantă pentru creatorii spectacolului, care au preferat să-i acorde personajului „prezumpţia de nevinovăţie”, ipostaza de dictator a tânărului şi înspăimântatului guvernator roman, care află cu durere că Trezoreria statului e mai importantă decât iubirea şi este încercat de un devastator sentiment al „nevoii de imposibil”, rămâne – interesant – o latură umbrită, ca şi cea de dictator, de latura de „om în căutarea absolutului. Cum bine spunea tot regizorul după spectacol, piesa e străbătută de ideiile lui Nietzsche (nume care i-a pus o serioasă problemă de pronunţie traducătoarei discuţiilor). Este vorba despre prima variantă pe care a scris-o Albert Camus, cea din 1938. Când o aşternea pe hârtie, gândindu-se să-l joace el însuşi pe conducătorul roman despre care nu există izvoare istorice autentice, rămas în istorie cu un portret datorat impresiilor şi comentariilor, cunoscutul scriitor francez a aflat că mai are doi ani de trăit, tuberculoza fiind în stare avansată. Însă, cum ştim, destinul avea să hotărască altfel: Albert Camus va muri, dar nu de tuberculoază şi peste mai bine de douzeci de ani. Alegerea acestei variante rar jucate a piesei a fost, a explicat tot regizorul, „un gest intuitiv, instinctiv, mai ambiguu şi extrem”. De ce? Pentru că-l arată pe acel Caligula care există în fiecare dintre noi, transformând personajul lui Camus într-o oglindă în care să ne contemplăm noi toţi şi nedorind să-l reducă la figura dictatorului sau să-l apropie, cum se întâmplă adesea, de dictatorii secolului XX. Stéphane Olivié Bisson şi Bruno Putzulu, actor la Teatrul Jouvet de la Paris, au văzut în Caligula un „Nietzsche barbar” (piesa a fost scrisă în perioada în care Camus îl citea pe autorul „Amurugului idolilor”), care condamnă la moarte şi batjocoreşte pe oricine doreşte, însetat de un absolut întruchipat edificator de Lună. Puterea deschide în Caligula setea de putere totală, de omniputere, şi această sete stinge de tot focul raţiunii.

Dar crudul conducător nu e nici nebun, nici dictator, ci un copil care a crescut fără copilărie, un om în căutarea absolutului, un om într-o lume măcinată de corupţie şi neîncredere, un om care vede mânios limitele omului pe care l-ar visa un fel de divinitate, un om care în cele din urmă, prins în capcana propriilor gânduri şi neputinţe, se lasă ucis.

Pe scena Sălii Izvor a Teatrului Bulandra, Bruno Putzulu a făcut un rol cu multe tăişuri, contradictoriu sau mai bine spus oximoronic, de vreme ce în el se topesc laturi incompatibile: cruzimea şi inocenţa, idealismul şi inteligenţa de conducător etc. Prezenţă puternică, ideală pentru un Caligula poet şi amator de umor negru, actorul francez a scos la suprafaţa toată poezia textului dramatic şi toată tragedia provocată de hybris. Tragedie care n-a mai fost posibilă după naşterea lui Iisus Hristos, cum spunea Camus într-o conferinţă celebră…

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.