Când Festivalul Naţional de teatru e „doar” naţional…

 A nouăsprezecea ediţie a Festivalului Naţional de Teatru s-a încheiat aseară. Dacă ascultăm declaraţiile şi bătăliile în declaraţii ale organizatorilor, ediţia din acest an capătă o aură eroică impresionantă. Şi asta, dacă cităm fie numai şi precizarea directoarei, Cristina Modreanu, postată pe site-ul oficial, într-o secţiune numită „Artiştii din FNT – co-finanţatori”: “În acest an, artiştii care au fost selectaţi pentru cea de-a 19-a ediţie a Festivalului Naţional de Teatru sunt co-finanţatori ai evenimentului, fiindcă au acceptat să joace fără să primească onorarii, iar cei din ţară cu atât mai mult cu cât îşi plătesc deplasarea la Bucureşti.”

Veşnica poveste despre condiţia artistului, mereu „supt vremi”, mereu la dispoziţia lor… Subiect pe care ne propunem să-l dezvoltăm în numărul următor al revistei, când îi vom invita la dialog pe câţiva dintre artiştii de voie sau, mai degrabă, de nevoie, „caritabili”… Dar nu despre sacrificiile cu care s-a realizat Festivalul Naţional de Teatru – în acest an doar naţional (?!), ca să cităm din nou declaraţia Cristinei Modreanu – ci despre felul în care s-a văzut el din partea cealaltă, dinspre sală.

Au fost unsprezece teatre din nouă oraşe din ţară, un singur spectacol invitat din străinătate, „Cântăreaţa cheală” a lui Jean-Luc Lagarce, în cadrul secţiunii Ionesco Event, unul prezentat în premieră, „Turandot” în regia lui Andriy Zholdak, producţie e teatrului din Sibiu, conferinţe, dezbateri, o secţiune de Debut, una de spectacole de operă, lansări de carte şi proiecţiile de film de la Sala „Elvira Popesco”. Şi, spre deosebire alţi ani, cele mai multe spectacole s-au jucat de câte două ori, iar sălile au fost pe alocuri aerisite – efect al mult vehiculatei crize să fi fost sau al unei crize a teatrului „doar” naţional?! La o privire fugară: de trei ori „Cântăreaţa cheală”, Jean-Luc Lagarce, Alexandru Dabija şi Tompa Gabor, de două ori „Psihoză 4.48″ a lui Sarah Kane, în regia lui Mihai Măniuţiu şi Răzvan Mureşan, de două ori „Trei surori” a lui Cehov, montată de Tompa Gabor şi Ada Lupu… Apoi, „Sinucigaşul” în regia lui Felix Alexa, „Ioana şi focul”, spectacol semnat de Cătălina Buzoianu, „Povestea de iarnă” în regia lui Alexander Hausvater şi, „Lear”-ul lui Andrei Şerban.

Cui i-e frică de poezie?

„Toate-s vechi şi nouă toate”, aşadar, în teatrul naţional contemporan. Contemporan cu spaimele noastre, uneori. Contemporan cu neputinţele noastre, alteori. Dar de multe ori atât de puţin contemporan cu noi. Iar spectacolele invitate în această ediţie, poate mai mult ca oricând, ar putea fi punctul de plecare pentru o discuţie ce nu s-ar sfârşi prea curând sau mai degrabă pentru o întrebare pe care fiecare artist ar trebui să şi-o adreseze la un moment dat: Pentru cine creez eu? Sunt cu siguranţă mulţi care dacă, vorba lui Shakespeare, şi-ar aşeza „oglinda în faţă”, ar răspunde fără dubiu: pentru un anume trend impus şi de critică, şi de o nevoie de a se confirma pe sine prin recunoaşteri din afară (de obicei premii şi distincţii) – nevoie atât de omenească, la urma urmei. Alţii ar răspunde, poate, că fac teatru pentru ei înşişi. Mă întreb câţi ar rămâne dintre cei care şi-ar răspunde că fac teatru şi pentru public…

Că poezia în teatru şi-a schimbat cu totul formele de existenţă şi de manifestare pe scenă este un adevăr de necontestat. Că emoţia se insinuează pe alte lungimi de undă este un alt adevăr de necontestat. Dar, ca trăsătură (aproape) generală, ediţia din acest an a arătat poate mai mult ca oricând cât de mult se teme artistul contemporan de poezie, de poezia textului şi chiar de text, dezgolind cuvântul până la lipsa de sens (se poate citi şi „non-sens”) şi împingând gestul până la propria lui caricatură. Desigur, au fost şi excepţii. Pierdute în dansul sfârlezei care se învârteşte ameţitor pe podeaua scenei, în spectacolul „Trei surori” al lui Tompa Gabor, în privirea cât o veşnicie dintre Maşa şi Verşinin rezemaţi de peretele alb…

Foto Istvan Biro, spectacolul “Trei surori” în regia lui Tompa Gabor