Într-o lume teatrală în care de multe ori texte scrise în ani ’60 sunt considerate vetuste, iar contemporaneitatea se demodează cu viteza cu care se demodează smartphone-urile, să pui în scenă piesa lui Leonard Gershe, „Fluturii sunt liberi” e aproape un act de curaj. Pentru că e duioasă, pentru că e emoționantă, pentru că are căldură și tandrețe, pentru că e flower-power, iar perioada asta e de mult apusă. Erwin Șimșesohn, un regizor care a revenit în forță în ultimii ani, alege să monteze acest text la Teatrul Excelsior, un teatru în care în ultima vreme se întâmplă lucruri interesante și care are un program susținut dedicat adolescenților.
„Fluturii sunt liberi”, chiar dacă nu direct, face și el parte din acest program, pentru că povestea lui Don Baker, cunoscută în toată lumea după filmul lui Milton Katselas, cu Goldie Hawn și Edward Albert, aduce în discuție exact acel moment în care aripile cresc, iar adolescența moare și devine aproape peste noapte maturitate. Acel moment când părinții refuză faptul că puiul poate să zboare și încearcă să-l țină pe loc într-o copilărie veșnică. Una peste alta, „Fluturii sunt liberi” e o poveste excelentă ca să te îndrăgostești de teatru, dacă, adolescent fiind, n-ai mai călcat niciodată până atunci într-o sală de spectacol.
Erwin Șimșensohn alege să pună în scenă piesa într-o variantă în care mizează pe simplitate și pe jocul actorilor, iar acesta e și marele câștig al spectacolului. Un spectacol frumos și cald, un spectacol pe care-l vezi cu plăcere, un spectacol plin de duioșie și pe care poți să-l revezi ori de câte ori ai nevoie de puțin romantism, la pachet cu puțin umor. Iuliana Gherghescu va construi un decor pe mai multe niveluri, care-i permite regizorului să se joace cu planurile. Un interior simplu, de apartament tineresc, cu câteva obiecte necesare, o canapea în prim-plan și o bucătărioară în planul mai îndepărtat, iar deasupra, pe scară, dormitorul – un pat îmbietor. În spate, camera lui Jill, spre care există o ușă ce curând va fi deblocată. Acolo începe „lumea de afară”, acolo începe necunoscutul.
În acest interior simpatic și lipsit de orice element prețios, unde fiecare obiect – și se va vedea curând de ce – este așezat perfect la locul lui, începe povestea lui Don. Erwin Șimșesohn nu este deloc tributar filmului, alege să construiască povestea mergând pe datele actorilor pe care-i distribuie – Alex Călin în rolul lui Don și Ioana-Anastasia Anton în rolul lui Jill –, iar acesta este meritul cel mai important al montării. Pentru că rar vezi pe o scenă relații care să funcționeze atât de frumos ca aici. Don, tânărul orb, de 20 de ani, care alege să plece de acasă și să-și ia viața în mâini, nu e deloc fragil în interpretarea lui Alex Călin, care știe să vorbească atât de frumos cu mâinile, cu corpul, cu zâmbetul, în timp ochii lui refuză să vadă. Privirea lui goală e atât de plină se sensuri, ochii lui morți vorbesc cu o duioșie aparte și nimic nu-l trădează până la sfârșitul spectacolului. În același timp, tânărul pe care-l interpretează el, e un bărbat deja sigur pe sine, sigur pe sine chiar și în suferință – și e superbă scena în care își înăbușă disperarea într-un strigăt mut, în pernă – e sigur pe sine în ciuda faptului că lumea lui nu se întinde mai departe de camera a cărei geografie o cunoaște pe dinafară și mai departe de supermarketul din colț, de unde își face aprovizionarea.
Este cu atât mai credibilă povestea de dragoste care se naște într-o clipă între el Jill, cea atât de inocentă în superficialitatea și în cruzimea ei copilăroasă. Pentru că Don e un bărbat atrăgător, fermecător, are umor, știe să zâmbească, cântă la chitară și știe să „vadă” chiar dacă e orb. Scena de dragoste care se petrece între ei, în dormitorul de la „etaj”, e plină de un erotism duios și îți lasă un gust plăcut și-un zâmbet nostalgic.
La rândul ei, Ioana Anastasia Anton creează o Jill teribil de exuberantă, o fată zăpăcită și puțin nefericită, cu câteva istorii triste la activ, cu o căsătorie care a durat doar câteva zile, cu vise de actriță, incultă și mai degrabă needucată, dar cu un farmec irezistibil și cu acel gen de frumusețe pe care-l poate vedea și un nevăzător. Într-o clipă, îi intră în viață, își unește apartamentul cu al lui, e dezinvoltă, e nebună și-l face să se îndrăgostească fără să analizeze consecințele. Și tot într-o clipă, îi și iese din viață… lăsându-l să aștepte o seară întreagă, cu lumânărele aprinse romantic pe masă, cu cina neatinsă pe Don cel exasperat de prezența mamei.
Lui Catrinel Dumitrescu îi revine rolul mamei, dna Baker, femeia obsedată să-și ocrotească fiul orb, să-l țină în casă, departe de loviturile lumii, speriată să-l lase să-și ia zborul, pentru că se teme c-ar cădea la prima bătaie de aripi. Deloc împăcată cu faptul că fiul ei a ales să plece de-acasă și să trăiască într-un apartament pe care ea-l consideră sordid, vine în vizită în cel mai (ne)potrivit moment: când Don și Jill sunt în dormitor. Urmează o mulțime de lecții de viață pe care fiecare le va primi în această zi care durează cât o viață aproape, în care existența fiecăruia se dă brusc peste cap. Catrinel Dumitrescu mizează însă pe o singură latură a personajului, fiind ușor monocordă, aproape total lipsită de umor și, din acest motiv, liniară. La fel și Șerban Gomoi în Ralph, regizorul nonconformist și noul iubit al lui Jill, cel cu care alege să plece brusc, de teamă să nu se implice într-o relație care ar costa-o sau dintr-o formă de inerție pe care Ioana Anastasia Anton o interpretează subtil. Șerban Gomoi alege o linie simplă a personajului, cea mai la îndemână și nu se îndepărtează de la ea, fiind previzibil în fiecare replică și în fiecare gest, afișând o dezinvoltură groasă și cam atât.
Deși finalul e de fairy-tales, nu e rău să recunoaștem că din când în când avem nevoie de doza de romantism și de baloane roz…
Teatrul Excelsior
„Fluturii sunt liberi” de Leonard Gershe
Traducerea: Eliza Șimșensohn
Regia: Erwin Șimșensohn
Scenografia: Iuliana Gherghescu
Light Design: Daniel Klinger
Distribuția:
Don – Alex Călin
Jill – Ioana Anastasia Anton
Doamna Baker – Catrinel Dumitrescu
Ralph – Șerban GomoiFoto: Adi Bulboacă
Print