Combinaţia Dostoievski, „Legenda Marelui Inchizitor”, Radu Penciulescu regie, Victor Rebengiuc interpretare şi scenografia lui Dragoş Buhagiar este, trebuie să recunoaştem, una dintre cele mai tentante propuneri pe care le-ar putea face un teatru în momentul de faţă. Iar premiera Naţionalului din Bucureşti vine la început de decembrie 2009. În alt secol şi la câteva sute de ani distanţă de cea mai lipsită de lumină dintre toate perioadele pe care le-a trăit creştinismul de la naşterea lui Iisus şi până azi: Inchiziţia.
Două interpretări celebre ale textului lui Dostoievski au fost invitate la Bucureşti în anii trecuţi. În ediţia din 2006 a Festivalului Naţional de Teatru a fost Patrice Chereau cu un spectacol lectură, iar anul trecut, în Festivalul Shakespeare, montarea lui Peter Brook, cu Maurice Benichou, plasată într-un „empty space”…
Spectacolul de la Sala Atelier a Teatrului Naţional, în schimb, umple spaţiul şi îşi propune, în plan ideal, să-l multiplice. Dragoş Buhagiar desenează un decor aproape cald, intim, pe jumătate somptuos, pe jumătate putred, un interior din alt secol, unde printre culori vişinii, perdele, draperii şi tablouri trăieşte Marele Inchizitor. Un om ca toţi oamenii, care poartă halat de casă, se aşază în fotoliu şi aţipeşte, respiră şi trimite pe rug mii de oameni în numele iubirii de Hristos.
Inchizitorul şi Cuvintele
Povestea se deschide ca o paranteză la poveste… Un copil vorbeşte despre întoarcerea lui Iisus pe pământ, care vine să vadă cum ard flăcările Inchiziţiei. Întâlnirea dintre Hristos şi Marele Inchizitor e inevitabilă. Copilul se retrage, dar rămâne prezent în scenă până la final, ascultând întregul pseudodialog al Inchizitorului. Regia lui Radu Penciulescu mizează pe un fel de joc al oglinzilor în care chipul lui Iisus se răsfrânge în copilul care deschide şi închide povestea şi în Cuvintele care curg, proiectate undeva în spatele sălii. (Excelentă opţiunea pentru Nikita Dembinski! Apariţia lui creează o tensiune caldă, care nu se risipeşte până în final.)
Iisus nu apare în scenă în montarea lui Penciulescu. Inchizitorul este un om singur şi bântuit de gânduri, care se luptă cu mori de vânt, cu altfel de mori de vânt… Opţiunea pentru proiectarea textului pe un panou în spatele sălii pare, în primul moment, o frumoasă descoperire scenică, prin care regia sugerează neputinţa cuvintelor de a deveni Cuvânt. Se topesc în neantul din care vin. În fapt, Inchizitorul nu cu Iisus vorbeşte, ci cu el însuşi. Cuvintele se nasc şi mor odată cu gândurile, iar la sfârşit rămâne un hău în care se cufundă. Desigur, pe parcursul montării, poţi avea impresia unei anumite discontinuităţi a ideii, absorbită de propria frumuseţe şi magia primei clipe dispare curând.
Marele Inchizitor şi Victor Rebengiuc
Iar pe scenă rămân Marele Inchizitor şi Victor Rebengiuc. Şi, treptat, după prima jumătate a spectacolului, din ce în ce mai puternic, în scenă rămâne doar Marele Inchizitor… Abordarea lui Victor Rebengiuc şi a lui Radu Penciulescu va conduce personajul – unul dintre cele mai tragice create vreodată în literatura lumii – înspre o zonă în care devine seducător firescul unei demonstraţii nebuneşti şi demonice. Hristos e vinovat. E vinovat că le-a oferit oamenilor libertatea, cel mai periculos şi mai absurd dintre daruri. Iar Inchizitorul, aşa cum apare în montarea de la Teatrul Naţional, este el însuşi istoria vie a unei umanităţi nefericite, triste, acoperită de istorie, pierdută în propriile neputinţe, este un fals martir. Inchizitorul lui Victor Rebengiuc stă la masă şi discută ca de la om la om cu un Iisus absent. Nu de la înălţimea filosofiei lui Dostoievski. Nu e chinul unui suflet pustiit de încercări, de pendulări între a crede şi a nu crede. Este, în schimb, discursul unui om pentru care lucrurile sunt tranşate de mult. E înţelegerea simplă, aproape ţărănească, a unor adevăruri umane, în care nu e loc de trăiri subtile. Din ce în ce mai asumat, Victor Rebengiuc rosteşte cuvinte care ar putea întoarce cursul lumii. „Ai fost un Dumnezeu slab, n-ai înţeles că oamenii de pâine au nevoie, nu de poveşti şi adevăruri. De o mână care să-i conducă pe un drum sigur, nu de libertate de alegere, de evidenţă, nu de credinţă…”, ar fi, pe scurt, discursul Marelui Inchizitor. Şi soluţia lui e la fel de „simplă”. „N-ai ştiut să te descurci cu propria creaţie, gata, acum te înlocuim noi. Şi te omorâm şi pe tine. Dar nu neapărat în numele credinţei în tine. Ci ca să ordonăm lucrurile. Contabiliceşte. Omeneşte. N-ai fost bun. Te eliminăm…”
Surprinzătoare în primele minute ale spectacolului, opţiunea regizorală se conturează din ce în ce mai puternic. Victor Rebengiuc intră în scenă printr-o uşă care se deschide într-un perete. Simplu, fără măreţia înaltei demnităţi pe care o reprezintă, ci mai degrabă ca un funcţionar care se întoarce acasă după o zi de muncă şi face ordine în lucruri înainte să adoarmă. De aceea, probabil, nici măreţia gestului lui Iisus din textul lui Dostoievski, sărutul pe buze, nu-şi are locul în montarea lui. Rămâne un simplu sărut al mâinii, pe care i-l dăruieşte, înainte să iasă din scenă, copilul care a deschis povestea…
Print