O istorie explicată şi exemplificată a teatrului şi a sensului religios pe care îl avea în perioada bizantină, aşa s-ar descrie în câteva cuvinte lucrarea lui Răzvan Ionescu. Modul de analiza aplicat de autor se găseşte undeva la interferenţa celor două dimensiuni puse în discuţie – arta şi sacrul. Pentru a înţelege firescul argumentului, trebuie ştiut că Răzvan Ionescu este de formaţie actor şi are două doctorate (în teatrologie şi în teologie).
Ceea ce propune în lucrarea “Când sfinţii mergeau la teatru. Ecouri dintr-un altfel de Bizanţ” (Ed. Curtea Veche, 2007) nu este doar o abordare istorică, ci şi tematică, punând accent pe viaţa religioasă, literatură, martirologie. Răzvan Ionescu scrie povestea unui Bizanţ însetat de spectacol şi de spectaculos, pentru care orice manifestare religioasă se transformă într-o nesfârşită energie care trebuie consumată. Iar, de cele mai multe ori, spectacolul se naşte din aceste energii regăsite. Pare să semene cu ceremonialul vechilor greci, dar acum Biserica vrea să controleze orice manifestare, reacţionează pro sau contra, în funcţie de situaţia istorică şi de impactul social. Dramele creştinătăţii devin simboluri şi prin teatralitatea intrinsecă pe care omul a simţit întotdeauna nevoia s-o explice prin ritual şi imagine. Nici o manifestare publică sau religioasă nu va fi scutită de nevoia spectaculosului, deşi ele se bazează pe separare, ierarhizează actorii, consacră valorile religioase, atestă astfel germenele unei individualizări a oamenilor.
Carnavalul şi sărbătorile înrudite, misterele, farsele, “râsul pascal”, tapajele, nu aparţin unei regiuni cu totul uitate a istoriei. Aici, corpurile se amestecă indistinct, ţin de aceeaşi stare a comunităţii aduse la incandescenţă. Fiecare om participă la efuziunea colectivă, la adunătura confuză ce râde de uzanţele şi de preceptele religiei. Principiile cele mai sacre sunt luate în zeflemea; parodiile, ironiile abundă din toate părţile. Este căutarea unui al doilea suflu, după ce marele râs din piaţa publică a purificat spaţiul şi oamenii. Spectacolul instituie regula încălcării legilor, duce oamenii la o eliberare de impulsurile care de obicei sunt refulate. Seriozitatea vieţii se face ţăndări în faţa râsului nestăpânit al colectivităţii unite în acelaşi sacrificiu ritual al convenţiilor. În acest context, Biserica trebuie să urmărească atent aceste manifestări instinctuale care se consumă în sărbătorile publice.
Răzvan Ionescu vorbeşte despre liturghie şi drama liturgică, despre protagoniştii acestui ceremonial şi cum a devenit el “spectacol”, dar mai ales despre reprezentaţiile cu actori şi mimi care le parodiau. Şi găseşte un limbaj accesibil, care transformă toate aceste detalii într-o poveste urmărită pe mai multe planuri. Ceea ce are special această carte este sinceritatea autorului, modul cum teoretizează o experienţă personală, apropiind un mister de altul. Autorul nu scrie încrâncenat despre acest subiect multiplu, gestul lui este unul tandru, iar cartea nu are datele unui act ştiinţific decât în măsura în care are nevoie sa coloreze povestea cu tuşe de adevăr. Bineînţeles că nu lipsesc citatele din “Biblie” şi din scrierile bizantine, dar scopul nu este doar acela de a reconstitui o perioadă teatrală sau una religioasă, ci de a pune lucrurile cap la cap, de a le înţelege personal, chiar dacă există documente istorice contradictorii, chiar dacă orice concluzie poate dăuna libertăţii de gândire, care place atât de mult autorului.
Dacă sfinţii mergeau la teatru, nu ştim sigur. Clar este că singurele mărturii despre o viaţă teatrală în lumea bizantină le avem din scrierile oamenilor bisericii. Unii chiar au lăsat însemnări din care rezultă clar interesul lor pentru această artă. Există, de asemenea, dovada unor piese de teatru ai căror autori au fost preoţii. Se pare că fenomenul avea mare amploare şi de aceea reacţiile nu se lăsau prea mult aşteptate. La Constantinopol, hipodromul şi teatrul făceau o concurenţă acerbă Bisericii.
Nici Sfinţii Părinţi nu au scăpat cu totul de aceste “ispite”. Iar mimii, dacă nu erau pedepsiţi, trebuia mântuiţi. Şi cu toate acestea, teatrul începea să renască în perioada Imperiului Bizantin.
Print