
Suntem în anul 2037. În acest viitor distopic, o parte dintre refugiații care au participat în noiembrie 2012 la campania de protest din fața Bisericii Votive din centrul Vienei sunt integrați în societatea austriacă. Evenimentul a stârnit mare vâlvă în rândul politicienilor la vremea respectivă, după ce unii dintre manifestanți s-au baricadat în interiorul bisericii și au intrat în greva foamei. O jumătate de secol mai târziu, foștii protestanți trăiesc într-o bunăstare materială vizibilă. Dovadă este piscina în jurul căreia se întrunesc la ceremonia de comemorare a lui Abdul, care s-a sinucis aruncându-se în gol de pe pod.
Însă în ciuda aparențelor de prosperitate, încetățeniții sunt departe de a fi fericiți. Toate nemulțumirile acumulate de-a lungul anilor ies la lumină pe parcursul ceremoniei funerare. Printre reproșuri se numără și finalul nefericit al poveștii de dragoste dintre refugiatul Said și austriaca Barbara. Căci lui Said i-au trebuit mai mulți ani ca să-i facă o propunere de căsătorie iubitei sale. Motivul era însă mai degrabă pragmatic: cererea sa de azil fusese respinsă, iar căsătoria l-ar fi salvat de la deportarea în Irak. Dar Barbara a refuzat o uniune de formă, așa că Said a fost nevoit să plece, reușind să revină la Viena odată cu fluxul de migranți din 2015. Apoi este fiul lui Said, Jamal, care, cu toate că este educat în spiritul credinței musulmane (Said s-a căsătorit în final cu o conațională), se dovedește a fi homosexual. Şocat de această descoperire, tatăl său îl amenință cu moartea, după ce îi reproșează baiatului că i-a pătat numele.
Homohalal este o piesă ce transformă imaginea de victimă a refugiatului consolidată în capetele noastre, înfățișându-l de data aceasta ca pe o ființă umană cu un mare număr de defecte: gelozie, prejudecată, homofobie, agresivitate, dorință de răzbunare. În mod surprinzător, autorul este el însuși un refugiat. Ibrahim Amir este un kurd din Alep, care a fost nevoit să-și părăsească patria în 2002 din motive politice. Stabilit la Viena, a studiat medicina, fiind deopotrivă, la cei treizeci și trei de ani ai săi, un dramaturg de succes. Dintre cele patru piese scrise până acum, pentru Crima de onoare (prima dintre ele) a primit în 2013 Premiul Nestroy pentru cea mai bună producție a scenei Off.
Homohalal, cea de-a treia operă dramatică a sa, este o comedie care îmbină cu iscusință politicul cu aspecte din viața privată a personajelor. Cu toate că este aparent ancorată în Viena – piesa a fost comisionată de Volkstheater în 2015, dar premiera a fost anulată când valul de migranți a împânzit Austria –, acțiunea poate fi adaptată la orice altă localitate. Este și una dintre dorințele autorului, textul suferind deja o prelucrare pentru premiera absolută ce a avut loc în 2017 la Dresda.
Spectacolul vizionat de mine la teatrul vienez Werk-X în regia directorului artistic al acestuia, Ali M. Abdullah, aruncă o privire critică asupra guvernului austriac actual de dreapta și extremă-dreapta. Mai mult, este anticipată o escaladare a situației într-un viitor fictiv, într-atât încât „în 2022 musulmani vor fi arși de vii pe străzi din diferite zone ale Austriei“. Scena sălii mari a teatrului este dominată de o piscină reală (scenografia și costumele: Renato Uz), în jurul căreia se succed cu rapiditate dialogurile tăioase. Bineînțeles că fiecare protagonist cade în piscină în mod repetat, motiv pentru care sala este supraîncălzită, astfel încât actorii uzi leoarcă să nu se îmbolnăvească pe parcursul celor optzeci de minute cât durează spectacolul. Scene video filmate în timp real în spatele piscinei sunt proiectate pe peretele de fundal, oferind flashback-uri cu perioada protestului din fața Bisericii Votive. Din ansamblul de actori face parte și Johnny Mhanna, un actor sirian născut în 1991 în Damasc, care și-a părăsit țara natală în 2012. Trei ani mai târziu, ajunge în Austria înghesuit pe una din micile ambarcațiuni ce au traversat Marea Mediterană. Ca un prolog al spectacolului, Mhanna povestește istoria călătoriei sale aventuroase și cât de ușor a găsit de lucru, căci „fiecărui teatru vienez îi revine o cotă obligatorie de actori refugiați“.
Ibrahim Amir își construiește textul cu măiestrie, reușind răsturnări de situație și un final neașteptat: mortul Abdul reapare în carne și oase, după ce cu puțin timp înainte urna cu presupusele sale rămășițe fusese aruncată în piscină. Trădat mai demult de grupul de amici, a fost arestat de către poliție într-o acțiune în care fuseseră implicați și niște fașciști. Pentru a nu fi expulzat, a împins un austriac de pe pod și i-a furat pașaportul. Iar acum a venit vremea de plată a polițelor. Abdul îi amenință pe foștii săi prieteni, înarmat fiind cu o canistră de benzină și niște chibrituri.
În final este împușcat de mama băiatului homosexual, care are și ultimul cuvânt. Într-un lung monolog vorbește despre pace, despre frică și despre… o ușă care trebuie închisă. Căci „mii de Abduli se află încă în fața ușilor noastre și bat la ele cu putere“. Iar „pentru ca noi să putem sta în tihnă în piscină, ușa trebuie închisă“. În concluzie: „Libertatea înseamnă securitate. Securitatea înseamnă libertate. Nu există niciun compromis.“
Pe Ruta Balcanică… de la vest către est
Încă o dovadă a faptului că Ibrahim Amir este în vogă, o constituie și premiera foarte recentă de la Volkstheater Viena a celei mai noi piese Drumul de înapoiere către acasă (Heimwärts). Situația care stă la baza acesteia este mai mult decât stranie: bătrânul Hussein, rezident în Viena încă de la începutul anilor ’70, vrea să moară în Siria sa natală. Pe ultimul său drum este însoțit de nepotul Khaled – pe care Hussein îl adusese în Austria în speranța că va studia medicina –, de doctorul austro-turc Osman și de prietena acestuia, o infirmieră transsexuală. Însă bătrânul sirian este grav bolnav și moare înainte de a ajunge la Alep. Ajunși la granița dintre Turcia și Siria, cei patru sunt opriți de doi polițiști turci de frontieră care îi bănuiesc de a fi teroriști, cu atât mai mult, cu cât Hussein și Khaled sunt kurzi. Pentru a-și putea continua călătoria este nevoie de un certificat de deces. Însă acesta nu poate fi eliberat până când nu se dovedește că Hussein nu era cetățean turc. Eforturile celor trei de a obține documentul necesar eșuează lamentabil. Birocrația turcească dusă ad absurdum iese învingătoare. Iar în toată această situație fără ieșire mai intervine și haosul creat de tentativa eșuată de lovitură de stat din iulie 2016.
În pofida absurdității împrejurărilor, Drumul de înapoiere către acasă are la bază o poveste adevărată. „Unchiul meu, care a locuit la Viena timp de 43 de ani, a vrut să se întoarcă la Alep, ca să moară acolo. Aceasta a fost ultima lui dorință. Fratele meu l-a însoțit. Însă unchiul a murit pe drum. Într-un final au reușit să ducă corpul în Siria“, spune Ibrahim Amir.
Scrisă în stilul unei comedii negre, cea de-a patra operă a lui Amir analizează fenomenul migrației și a consecințelor sale psihologice. Hussein nu a reușit să prindă rădăcini în Viena. De altfel, nici autorul nu se simte încă „acasă“ în capitala austriacă, în care trăiește de 15 ani. Cuvântul „acasă“ devine o temă recurentă în piesele lui Amir, ca de altfel și subiectele identității, ale prejudecății, libertății și securității. Căci toți cei care îl însoțesc pe Hussein pe ultimul său drum descoperă ce înseamnă să te afli în afara propriei zone de securitate, atunci când ești la mila poliției de frontieră.
Dialogurile lui Ibrahim Amir sunt vii, pline de umor și ironie. Din păcate însă jocul majorității personajelor se rezumă numai la agitație și țipete. Căci tânăra regizoare germano-turcă Pinar Karabulut accentuează în exces grotescul personajelor. Spectacolul conceput de ea prezintă și o abundență de costume pestrițe. Decorul imaginat de scenografa Aleksandra Pavlovic, care semnează și costumele, este un fel de „munte“ din pluș roșu de trecut. Şi, cu toate că la Volkstheater se face uz, în mod normal, de o paletă largă de supratitrări (în engleză, poloneză, arabă), de data aceasta ele lipsesc cu desăvârșire. Pasajele, destul de numeroase, vorbite în limba turcă creează o stare de disconfort. Este însă o idee regizorală deliberată, menită să inducă sentimentul de „străin“ și în rândul spectatorilor.
În mod hilar, personajul lui Hussein nu înțelege că a murit. Fantoma sa rătăcește astfel printe cei vii, povestind episoade din trecutul său: despre Războiul de Șase Zile – cel de-al treilea conflict armat arabo-israelian, despre experiențele vieții sale la Viena, despre faptul că „nu a simțit niciodată sentimentul de a fi iubit în limba germană“ sau că în capitala austriacă oamenii vorbesc mai mult cu câinii decât cu vecinii lor. Aceste flashback-uri sunt pline de gingășie și tandrețe. Sunt momente poetice, în care montarea își regăsește calmul și profunzimea.
Povestea alternează încontinuu între trecut și prezent, între ficțiune și realitate. Ca și în Homohalal, în pofida tuturor problemelor personale ale personajelor, autorul nu pierde din vedere macrocosmosul politic. Unul dintre polițiștii de frontieră este un turc naționalist și susținător al lui Erdogan, în timp ce colegul său sprijină lovitura de stat. În scena finală, discursul inflamator al președintelui turc este amestecat cu cel al patidului austriac de extremă-dreapta. Însă surpriza vine din faptul că cel care rostește discursul naționalist este… Hussein cel mort. O marionetă mânuită de cei vii. Iar „acasă“ înseamnă onoare, loialitate și credință. Să fie aceasta oare o răfuială a autorului (kurd) cu președintele Turciei?