Caragiale, contemporanul nostru (?!)

Pe 1 februarie 1852 se năştea Caragiale. Astăzi, la două săptămâni după ce presa şi-a făcut datoria şi a epuizat, ca de obicei, cu puţin tam-tam, ziua lui Eminescu, e deja obosită să mai vorbească şi despre celălalt mare clasic al literaturii române, cum îl prezintă manualele… Despre cel mai important dramaturg român şi despre actualitatea lui, am stat de vorbă cu studenţii anilor 2 şi 3 Teatrologie, ai UNATC „I.L. Caragiale”, universitatea care-i poartă numele. Răspunsurile spontane vi le oferim spre cugetare şi analiză…

1.Vă regăsiţi în lumea lui Caragiale? Cum, cât şi de ce?

2.Cum v-aţi dori să fie montate astăzi textele lui Caragiale?

Dani Buglea (Teatrologie, anul 2)

1.Sigur că ne regăsim în lumea lui. Fauna socio-politică creionată de el o putem vedea peste tot. De multe ori simt nevoia să scap de toate spectacolele dramatico-filosofice din teatre şi pur şi simplu să mă relaxez râzând la o comedie caragialiană. Ne regăsim prin situaţiile în faţa cărora suntem puşi zilnic. Spun asta deoarece multă lume din jur încurcă numerele…, scot măseaua greşită sau răcnesc peste Carpaţi.

2.Tocmai m-am izbit de posibilitatea de a monta împreună cu o prietenă „D’ale carnavalului” în decorul unei alte piese. Dat fiind acest fapt consider că poate fi pus în scenă aproape în orice mod. Personal, optez, pentru o variantă clasică, înspre teatru de muzeu. Nu consider că piesele lui ar avea nevoie de vreun artificiu de muzeu.

Diana Barbu (Teatrologie, anul 2)

1.Mă regăsesc în lumea lui Caragiale prin prisma personajelor lui, care au la bază trăsături general umane pe care le recunosc şi în mine, doar că acestea, fiind ficţiune, sunt mult mai puternic caricaturizate şi esenţializate în jurul unei singure trăsături. Îi oglindeşte pe cei din jurul meu, aşa cum îi văd când încerc să observ esenţa caracterului lor. Mă amuză mult mai mult să îi văd ironizaţi pe ceilalţi.

Pe de altă parte, contextul socio-politic a rămas acelaşi de atunci până acum, ceea ce aduce o notă de tragi-comic în ceea ce ne priveşte.

2.Cred că există două posibilităţi de montare generale, care pot fi stilizate şi caracterizate de la regizor la regizor (prin viziunea fiecăruia şi mesajul pe care şi-a dorit să îl transmită când a ales piesa). O dată, l-aş monta păstrând toate elementele specifice perioadei în care a fost scris, dar aş încerca să-i dau multă viaţă şi culoare prin intenţionalitatea actorilor (ca să nu devină un spectacol de muzeu). Distanţarea publicului care ar putea să se amuze mai tare, dar, în subconştient, ar înţelege satira la adresa lumii contemporane.

Şi-o a doua montare ar fi una atemporală, în care să nu recunoşti costume, obiecte, obiceiuri ale nici unei perioade şi nici măcar personajele să nu fie inspirate (prea mult) din personalităţi contemporane, eventual să fie caricaturi ale personajelor adunate din mai multe epoci, pentru a susţine izul de atemporalitate. Efectul cred că ar fi şi mai puternic în spectatorii care ar vedea societatea care a fost, este şi probabil va fi, dacă nu schimbăm ceva din comportamentul nostru, şi s-ar petrece în ei o schimbare cât de mică prin conştientizarea tragicului prin satiră.

Andra Maria (Teatrologie, anul 2)

1.Lumea lui Caragiale este şi va fi lumea tuturor. Nu-şi pierde contemporaneitatea. Personajele, situaţiile, comicul au valoare în orice timp şi spaţiu geografic. Orice om care vede un Caragiale recunoaşte situaţiile care îi sunt atât de familiare şi este absolut normal, dacă sunt perfect valabile şi ironizate, comicizate, pe deasupra să aibă haz şi succes la public. Nu pot explica de ce, dar mie nu-mi place Caragiale. Nu îmi place să citesc Caragiale. Ador să-l văd pus în scenă, dar nu pot citi textele, tocmai pentru că sunt cunoscute, atât de cunoscute pentru valoarea lor şi pentru faptul că lasă loc interpretării şi metaforelor regizorale.

2.Caragiale se poate monta în mii de feluri. Eu aş încerca un desen animat. Personajele: toţi ai noştri, trăsături fizice. Şi avem: Băsescu, Iliescu, Becali; voci de actori, intervenţii actoriceşti; colaj de desen animat şi actorie. Măscărici în fruntea prostiei româneşti. Mi s-ar părea interesant şi pentru că desenele animate sunt la fel de vii în amintirea mea, ca şi personajele lui Caragiale. Cred că ar fi un colaj frumos, cu haz, Caragiale.

Tudor-Costin Sicomaş (Teatrologie, anul 2)

1.Lumea lui Caragiale este prezentă pretutindeni în jurul nostru. Te uiţi la televizor şi vezi toţi acei Caţavenci şi Farfurizi. Întorci capul pe stradă şi auzi vorbind Mitici, „dame bune”, Ioneşti, Popeşti şi tot soiul de „…eşti”, vorba lui Muşatescu. Mahalaua carnavalescă s-a extins acum şi în sălile de teatru, de operă. Nu mai poţi face un pas, fără să te loveşti de „groaznice tragedii” de falsă sinucidere. Demagogia este în floare, alegerile libere, în care „votează cine vrea şi iese cine trebuie” sunt la modă. Noi înşine facem parte din universul caragialian.

2.Cred că o variantă de montare a comediilor lui Caragiale azi ar fi ca regizorii să introducă, prin costume, ticuri şi alte trucuri personaje reale, contemporane cu noi. Imaginile ar trebui să fie mai dure. Nu ar strica, poate, un pic mai mult dramatism. Căci, hai să nu ne facem că nu vedem, subiectele pieselor lui Caragiale au o oarecare doză de tragism. Iar ce trăim acum nu e deloc comic.

Liana Iovu (Teatrologie, anul 2)

Mă regăsesc în lumea lui Caragiale, dacă aş vedea montate piesele lui în contextul actual. Tipologiile construite de Caragiale să fie păstrate, dar spaţiul în care se desfăşoară fiecare dintre ele să fie unul contemporan. Aici mă refer la contextul social actual: problema pensiilor, greve etc. şi, mai ales, la cel politic: situaţia actuală a Guvernului în relaţie cu cetăţenii, rolul preşedintelui în societate. Şi, cel mai important, relaţiile dintre personaje şi tipologiile umane să fie păstrate exact ca în dramaturgia lui Caragiale.

Laura Calistru (Teatrologie, anul 3)

1.Caragiale a identificat nu moravurile epocii sale, ci unele general valabile. De aici, afirm că defectele pe care el le aduce şi le ironizează în comediile lui pot fi considerate actuale. Concluzia e că regăsesc societatea în care trăesc în lumea descrisă de Caragiale.

2.Pornind de la afirmaţia lui Shakespeare „Potriviţi gestul cu vorba”, susţin montarea clasică a pieselor lui caragiale. Mi se pare nepotrivită alăturarea unor elemente foarte moderne cu limbajul personajelor lui Caragiale. O montare clasică ar putea fi „inovatoare” în peisajul teatral contemporan românesc.

Iulia Scutaru (Teatrologie, anul 3)

1.Eu nu îl interpretez pe Caragiale la modul grotesc, cum, poate, ar fi o variantă. Aş vrea să cred că e o metodă ironică pe care o foloseşte în caracterizarea unei lumi. Nu este deloc singurul care o face. Toată istoria teatrului se compune din reprezentanţi ai societăţii lor. Păstrat în limitele unei ironii cu strat profund, eu mă regăsesc în Caragiale. Dacă nu aş face-o, mi-aş nega originea.

2.Oricât de învechită pare metoda clasică de montare a textelor lui Caragiale, nu cred că se poate ieşi cu totul din acea măsură. Specificul caragialesc este oricum construit să fie actual în eternitate, iar o montare modernă nu face decât să aducă o repetiţie deranjantă. E ca atunci când expui dragostea pe scenă şi adaugi o lumină roşie şi-o partitură romantică. În fond, cel mai deranjat va fi spectatorul, pentru că astfel este subestimat.

Anca Bică (Teatrologie, anul 3)

„Sunt vechi, Domnule!” Pornind de la această exclamaţie şi ajungând la „văz enorm şi simţ monstruos”, nenea Iancu şi Chiriţa rămân pentru poporul român asemenea Doinei: „ce avem mai scump pe lume este Doina ce se tace şi prin veac se ţine minte”… Din păcate sau din fericire, Caragiale este prezentul şi viitorul nostru, cel sau poate singurul pe care globalizarea nu-l va anihila. Nu mi-aş dori să văd în societatea românească „personajele cheie” de un caragialesc tragi-comic, dar se pare că singurul nostru punct comun în ADN-ul românesc rămâne totuşi… Caragiale şi caragialescul său…

2.Caragiale ar trebui să rămână şi pe scenă, ca şi în viaţă – clasic. Nu aş vrea să ducem teatrul în stradă, aş vrea să ducem strada la teatru, poate atunci, privind-o din „culise”, prin manualul Maestrului am observa… şansa unei… remedieri…

Gloria Apostol (Teatrologie, anul 3)

Astăzi, Caragiale ar trebui montat în cheie clasică, asemenea textului şi lumii de atunci, deoarece există o anumită categorie de spectatori, care poate fi atrasă spre teatru cu acest gen de spectacole. Mai mult, în acest fel teatrul şi-ar atinge unul dintre scopurile sale, acela de a educa. Pe de altă parte, Caragiale trebuie montat şi cu o altă viziune, poate mai contemporană, tocmai pentru că este actual, noi toţi regăsindu-ne, cred, în lumea sa, deoarece vechile obiceiuri mor greu.

Andra Năstase (Teatrologie, anul 3)

1.Lumea lui Caragiale nu a dispărut absolut deloc, din contră, astăzi pare mai actuală decât atunci, tocmai pentru că o regăsesc în fiecare zi în oameni, în evenimente, în gesturi, în fapte. Poate frumuseţea acestor amănunte constă mai ales în identificarea cu acea lume, cu acel univers perfect uman. Transpunând-o în trecut, o voi privi c indulgenţă şi simpatie, doar astfel cred că mai pot simţi o căldură şi o fericire pentru că există astăzi.

2.Astăzi, Caragiale ar trebui montat într-o cheie perfect realistă şi ironică pentru a revela şi a pune în faţă o oglindă acestei lumi care se vrea corectă şi demnă, altruistă şi sinceră.

Diana Zamfirescu (Teatrologie, anul 3)

Îmi doresc să văd o montare clasică a pieselor lui Caragiale, pentru că, în opinia mea, este singura valabilă şi verosimilă. Acest dramaturg este actual prin textele şi ideile sale, aşadar nu e nevoie de o modernizare a reprezentaţiilor. I.L. Caragiale a esenţializat natura poporului român. Trăim într-o „lume tristă, dar plină de umor.”