Cu siguranţă, unul dintre momentele cele mai savuroase ale ediţiei din acest an a Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu a fost conferinţa lui Dan C. Mihăilescu, prilejuită de lansarea cărţii „I.L. Caragiale şi caligrafia plăcerii. Despre eul din scrisori”. Deloc întâmplător, chiar în Anul Caragiale, la o sută de ani de la moartea lui Caragiale la Berlin, în exil… Cum ediţia din acest an a festivalului are drept motto ideea de criză care bântuie România şi nu numai de câţiva ani buni – „Crize. Cultura face diferenţa” – Dan C. Mihăilescu şi-a început discursul în stilul ironico-neprotocolar şi ironico-afectuos care-l caracterizează, printr-un apel la a nu-i fi cumpărată cartea, urmat de un „elogiu” al crizei… O criză care ar fi întâi de toate „un concept foarte drag fatalismului nostru mioritic”, pentru că românului îi prieşte… Şi îi prieşte pentru că e un fel de lux.
Un superb discurs gustat de public despre ideea de „gol”, asociată pe ici – pe colo cu românismul, un îndemn la valorizarea negativismului, ca o excursie de plăcere prin lumea bâlciului de toate felurile, cu al nostru Caragiale la braţ, arătat puţintel şi-ntr-o altă lumină. Scos din spiritul de manual cu care a fost măsurat ani întregi şi regăsit în dimensiunea lui umană prin scrisori, Caragiale se schimbă la faţă: „Pentru mine, scrisorile lui Caragiale, mai ales cele din epoca berlineză, constituie cea mai strălucitoare şi captivantă caligrafie a plăcerii din literatura română. Nicăieri în corespondenţa autorilor noştri nu mai există atâta epicureism fervent alintat, atâta sfântă vitalitate a senescenţei, aşa o poftă de boierie senzorială, de tihnă, colportaj şi taclale, de cuminţenie şi drăcărie, de înţelepciune şi ghiduşie totodată. Pe scurt: atâta spectacol de sine”.
„Spectacol de sine” este o sintagmă care i s-ar potrivi perfect chiar autorului cărţii, care timp de o oră şi jumătate nu numai că a reuşit să şteargă toate straturile de vopsea aplicate lui Caragiale de la centenarul naşterii, din 1952 şi până acum, dar, mai mult, a creat un mic spectacol în care personaj principal, secundar şi episodic a fost… românismul. Spectacol care a funcţionat pe ideea: seducţie – risipirea vrăjii. Bâlci, culoare, mirosuri, arome, veselie, voie bună, plăceri etc. etc. şi, imediat: pericolul golului, al nimicului. De la acelaşi Caragiale citire, desfăcut într-o lectură prea puţin canonică… „În ce mă priveşte, fidel campaniei pentru neobiografism la care m-am angajat de câţiva ani, ca şi plăcerii de a interoga „eul epistolar” al scriitorului român, îmi voi îngădui în cele ce urmează să cutreier prin corespondenţa lui Caragiale cu convingerea lui Cioran că „adevărul despre un autor se află în corespondenţa, nu în opera sa”, scrie Dan C. Mihăilescu în primul capitol al cărţii publicate la Humanitas. „Complexele – de inferioaritate (mai des) şi de superioritate (mai rar) – prieteniile (când caustic hachiţoase, când intens derulate sub zodia generozităţii), surprinzătoarele elanuri erotice, histrionismul, cabotinismul, dar şi sentimentalismul cel mai limpede exprimat, plus, desigur, extraordinarul cult al colaţiunii (ne aflăm înaintea celui mai sociabil scriitor român din toate timpurile), odată cu impulsurile egocentrice, dar şi altruiste, alambicat patriotice, dar şi necruţător sarcastice la adresa butaforiei naţionaliste – toate focalizează epistolar esenţele operei literare”.
Dacă autorul cărţii în persoană este, la rândul lui, un spirit înrudit cu „personajul” său e o altă discuţie, dar, cu siguranţă, este o posibilitate de a-i „citi” felul cum îl citeşte el însuşi pe Caragiale. Faptul exprimat în conferinţa de la Centrul Habitus din Sibiu cum că autorul „Scrisorii pierdute” a înţeles la acel moment că era nevoie de o relativizare a „lucrurilor sfinte”, că era nevoie să-ţi râzi puţintel de ele, ca să le aşezi înapoi pe un făgaş este el însuşi o cheie către lectura lecturii făcute de Dan C. Mihăilescu. Iar amănuntele picante din viaţa lui Caragiale dezvăluite exact în doza potrivită şi la momentul potrivit – gen povestioara despre drepturile de autor pe care scriitorul le-a cerut, nu în bani, ci în icre la Sinaia… – sunt mici capcane pe care le întinde cu bună ştiinţă şi premeditat. De ce? Ca să-şi seducă un public pe care-l ştie dornic să se lase sedus tocmai de acest fel de poveşti.
În loc de concluzie, o „expoziţiune”… „Românii rămân pe mai departe, când ridicol, când înduioşător şi, aş zice, suicidar împărţiţi între Eminescu şi Caragiale. Tragicul şi comicul. Romanticul visător şi clasicul zeflemitor. Naţionalistul şi „Grecul” plezirist. Mesianicul şi nastratinescul. Sau, în limbajul comun, seriosul şi neseriosul.”
Print