Dincolo de valoarea de document a amintirilor pe care actriţa Carmen Stănescu, retrasă de pe scenă, le-a strâns în volumul „Destăinuri”, alegând un titlul la fel de simplu ca registrul în care povesteşte, această carte este valoroasă pentru că expune în faţa istoriei, de prea multe ori nedreaptă şi meschină, un artist căruia figurile de stil nu îi sunt proprii. Sau, mai bine spus, artistul se expune fără figuri de stil, cu o limpezime arareori prezentă în scriitura confesivă a actorilor.
Am citind de curând „Destăinuirile”, scriere publicată în două ediţii. Povestea de viaţă curge, de la prima la ultimă pagină, cu claritatea gândului în care se odihnesc reprezentanţii speciei rare a creatorilor senini. Împăcarea cu propriul destin şi bucuria profesiei transpar limpede din rândurile scrise de o actriţă mulţumită de ce a dăruit şi de ce a primit într-o carieră de decenii, în postura de răsfăţată a unor regizori de prestigiu şi a publicului. Prin acest volum, Carmen Stănescu a lăsat o mărturie fără zorzoane stilistice şi fără panseurile cu pretenţii filosofice deseori prezente în mărturisirile interpreţilor de teatru. Deloc histrionică în scris, ocolită de cabotinism, autoarea a rememorat, cu firesc şi cu o detaşare nobilă, unul dintre acele parcursuri care nu par să fi cunoscut decât incidente minore. Roluri, spectacole intrate în istorie, turnee asemenea şi colegi de breaslă portretizaţi cu delicateţe şi, aş spune, cu generozitate, se înşiră în paginile cărţii. Vorbesc despre generozitate pentru că ea este trăsătura care-i permite lui Carmen Stănescu să nu-i lase posterităţii, negru pe alb, din „cele rele”, ci aproape numai „din cele bune”. Această alegere, de a nu lăsa să treacă de filtrul memoriei petele întunecate, de a nu ceda ispitei de a încondeia în culori tari şi deloc flatante pe nimeni, nu poate veni decât din generozitate.
Lipsa metaforelor care hrănesc ambiguitatea şi această nobleţe faţă de cei cu care s-a intersectat pe scenă şi în afara ei sunt două atribute tari ale volumului, care are parfumul tipic memorialisticii. Expunându-se mai mult pe sine şi expunându-i mai puţin pe ceilalţi, autoarea îşi asumă simplitatea, directeţea şi o anume înţelepciune. În „Eu despre mine…”, textul de deschidere, există un pasaj sub semnul căruia stau atitudinea şi identitatea memorialistului din toate paginile care urmează: „Îmi place acasă. Nu sunt artistă decât pe scenă. În casa mea şi printre prieteni mă comport ca orice femeie echilibrată, sunt liniştită, chiar tăcută, lucru cu care Damian (actorul Damian Crâşmaru, soţul actriţei – n.red.) nu e întru totul de acord… Vă închipuiţi că aş fi murit de mult dacă aş fi fost şi în viaţă tot atât de debordantă ca pe scenă. Ador retragerea liniştită în casa mea, după veşnicele examene luate cu brio, dar şi cu mare consum în faţa publicului. Trebuie să se ştie că e greu să stai în vitrină o viaţă întreagă. Am remarcat nu o dată că actorii mai puţin solicitaţi pe scenă se căznesc să pară mari actori în viaţa de toate zilele şi, dimpotrivă, cei mai mari actori sunt cât se poate de simpli şi cu un comportament normal.”
Fără pic de falsă modestie faţă de sine şi faţă de toate personajele din povestea propriei vieţi, Carmen Stănescu istoriseşte, în cuvinte puţine şi fără patetism, întâmplări şi gesturi din şaptezeci de ani de viaţă, evocă atmosfera unui Bucureşti pierdut şi imortalizează laconic personalităţi ca Sică Alexandrescu, Mihai Berechet, Ion Calboreanu, Marcel Anghelescu, Niki Atanasiu, Grigore Vasiliu Birlic, Dem Rădulescu etc. Povesteşte despre roluri, spectacole şi turnee fără emfază, cu o doză fină de umor şi fără să se încurce în detalii, îşi aminteşte succese şi momente dramatice. Unul dintre ele a fost cutremurul din 1977, în carte câteva pagini în care autenticitatea se simte la fiecare cuvânt. Cu „Destăinuri”, actriţa are încă un motiv să fie mândră şi senină.
Print