Castellucci prins în capcana viitorului

Că selecţionerul unic al Festivalului Naţional de Teatru, Cristina Modreanu, a invitat în ediţia din acest an spectacole care se supun evident unei aceleiaşi tendinţe e un adevăr vizibil cu ochiul liber. De la premierele incluse în selecţie, la spectacolele din străinătate şi la cele din secţiunea „Romanian Showcase”. Că din acest motiv întregul festival a fost cam monocolor, e tot un adevăr vizibil…

Printre montările invitate din străinătate a fost şi spectacolul lui Romeo Castellucci, „Hey Girl!”. Castellucci este, fără îndoială, unul dintre numele importante ale regiei europene şi mondiale, recunoscut în primul rând pentru felul în care combină regia de teatru cu arta plastică. Este vorba, desigur, de un alt tip de teatru, mai… modern, aproape nonverbal, bazat aproape în exclusivitate pe gest, pe simbol, pe sunet şi imagine făcute să bruscheze simţurile şi să le înrobească. Teatrul, în sensul acela cunoscut nouă, tuturor, este lăsat undeva la zeci de kilometri în spate şi vorbim de o altă formă de manifestare. Cât e de artistică, asta e o altă problemă…

 Castellucci povesteşte că a creat „Hey Girl!” inspirat de imaginea a două adolescente care aşteptau autobuzul într-o staţie, în faţa şcolii. Iar spectacolul se doreşte un fel de poem-eseu despre felul cum se stinge copilăria într-o fetiţă care devine femeie. Sau, invers, despre felul cum se trezeşte la viaţă femeia într-o copilă… Plin de simboluri şi de personaje simbolice, călătorind printre mituri.

Pe scenă nu există o poveste. Sunt corpuri care se transformă. Am să descriu pe scurt câteva dintre momente. Spectacolul se deschide cu imaginea unui cocon îmbrăcat într-un fel de ceară, pe o masă lungă. Coconul se ridică, e o fată, apoi ceara începe să curgă de pe masă şi să se adune în forme stranii. Fata se mişcă, se descoperă, ia o oglindă se priveşte, apoi o aşază undeva în fundal. Lumini ca de laser etc. Toate aceste mişcări dilatate, mult prea dilatate… Apoi, fata vine în faţă, unde, aşezată pe podeaua scenei se află o sabie încinsă pe care toarnă parfum şi sfârâie. Chanel nr. 5 părea din locul unde mă aflam eu în sală. Se răspândeşte un vag miros… Pe urmă fata aşază un cearşaf peste sabia încinsă şi, când îl ridică, pe ea e imprimată o cruce arsă. Ia cearşaful, şi-l pune pe umeri ca pe o mantie şi şopteşte numele unor eroine celebre, de la Maria Antoineta la Ioana d’Arc etc. Simboluri, simboluri, simboluri… Şi printre ele strecurată o replică, de asemenea, şoptită „I hate symbols”… E evident că regia mizează pe un soi de stranietate din păcate decriptabilă la primul nivel, în fond lipsită de fior teatral şi bazată mai degrabă pe o iritare a centrilor nervoşi, decât pe o atingere a lor. De aceea şi reacţia rămâne una de moment. Montarea merge mai departe… Zgomote, două cuburi în stânga şi în dreapta scenei pe care scrie L şi R… Fata care nu ştie încotro s-o apuce, intrepretând, jucând deriva…

Între timp, lumea intră în scenă, lumea care bruschează copilăria şi o face să se maturizeze, violent, dur. Din mulţime apare un nou chip, purtând o mască stranie, pe care, atunci când fata i-o dă jos lasă să se vadă încă o adolescentă, e negresă, plânge şi suspină. Fata o dezbracă şi o aduce în faţa scenei. Iarăşi simboluri aglomerate la infinit, până la saturaţie (din public, s-au auzit sunete şi vociferări, ceea ce e destul de rar în sălile de teatru din România unde publicul înghiet exact ce i se dă. Aşadar, reacţia a fost de data asta instantanee…). Un fragment din „Romeo şi Julieta”, proiectat pe fundal, celebrul fragment cu „What’s in a name…” Cea de-a doua fată venită în scenă, legată cu lanţuri de un bărbat, în timp ce cuvintele lui Shakespeare se derulează încet… Şi apoi, spre final, transformarea definitivă a adolescentei. O rază ca un fel de laser îi atinge fruntea inducându-i, inoculându-i cu viteză şi pe un zgomot de nesuportat (efect pe care e evident că mizează regia), cuvinte… După ce, în prima parte, copilul dinainte să devină femeie descoperea lumea şi învăţa vorbe precum „fereastră”, „floare”, „cer”, „casă” etc., de data asta cuvintele sunt dintr-un cu totul alt registru şi îi intră în creier cu o repeziciune chinuitoare: „cancer”, „menstruaţie”, „ură”, „iubire”…

Apoteotic, cercurile de sticlă în care se uitau/ oglindeau cele două fete, două ipostaze ale feminităţii în devenire, se sparg cu zgomot şi scena se umple de cioburi…

Nu mi-am propus o cronică a acestui spectacol, ci doar o înfăţişare a imaginilor care se perindă în scenă. Cât de conectaţi suntem noi la ceea ce se întâmplă pe scenele din afară, cât anume o astfel de producţie reprezintă în fond o formă de progres în teatru sau cât e altceva e o discuţie care e mai bine să rămână deschisă. Că regizorul Castellucci este un nume în regia contemporană este un adevăr de necontestat. Că o montare precum „Hey Girl!” e departe (sau aproape?!) de a-i confirma renumele e un alt adevăr… A rămas doar un gust amar că aşa ar putea arăta teatrul viitorului…

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.