La sfârşitul anului trecut, puţini comentatori şi recenzenţi din presa culturală şi din cotidiane au găsit de cuviinţă să semnaleze şi să scrie despre excepţionalul album „Călătoriile mele. Teatru”, de Andrei Şerban, publicat în ediţie bilingvă – română şi engleză – de Institutul Cultural Român, împreună cu „Călătoriile mele. Operă”.
Andrei Şerban este un regizor arhicunoscut. Deşi montează pour les connaisseurs… nu pentru spectatorii care vin la teatru ca „să se deconecteze”. Dimpotrivă, creaţiile lui scenice sunt pentru cei care vin să se conecteze sau, mai bine spus, pentru cei care se conectează, indiferent de motivul din care spun că intră în sala de spectacol. Iar albumul cu fotografie de teatru, gen publicat rarisim în România, este un eveniment. Totuşi, a avut parte doar de câte o ştire despre lansare. De ce nu s-a scris despre el? Cum se face că un regizor experimental, de faimă internaţională, la ale cărui propuneri freamătă – de curiozitate, plăcere, repulsie sau perplexitate, dar oricum freamătă – toate capetele luminate de la noi nu a stârnit interesul cronicarilor de teatru şi de carte? Încurcate sunt alegerile specialiştilor… Şi de multe ori de neînţeles.
Albumul este povestea în fotografii minunate a drumului pe care a mers un creator care nu s-a oprit la nici o formulă, autodefinindu-se ca posesor al unui „stil fără stil”. Regizorul, aşa cum îl ştim, din contrariantele montări de teatru şi operă, câte am văzut din ele, nu este un descoperitor, ci un căutător care nu se opreşte niciodată, sedus fiind de feţele nenumărate ale expresiei şi ale conţinutului unui text dramatic. Lucrările lui sunt opera unui spirit care nu cunoaşte stabilitate sau fixare. „Artistul fără stil şi semnătură proprie. Artistul disponibil…” astfel îl numeşte George Banu în eseul introductiv din volum, punând în lumină caracteristica esenţială a regiei practicate de Andrei Şerban. Iar albumul susţine fără rest comparaţia propusă de criticul sorbonard: Andrei Şerban este asemenea lui Don Juan: „Fascinat de scenă, el se constituie într-un Don Juan al ei. Ca şi pentru seducătorul spaniol, ce contează nu e atât perenitatea unei relaţii, cât actul pasager, fugitiv, reluat cu o aceeaşi şi egală plăcere. Asemenea amantului celebru, nici el nu se consacră unei aventuri teatrale unice, preferând multiplicitatea şi diversitatea, caracteristică a seducţiei. (…) Captivat de farmecele inepuizabile ale scenei, el refuză selecţia restrictivă şi încetinirea ritmului.”
Puţine cuvinte şi multe imagini au ales realizatorii albumului pentru a le spune privitorilor povestea unui regizor nomad, care se hrăneşte din mişcare. Potrivit selecţiei operate în volum, călătoria începe în 1964 la Teatrul Nottara, cu spectacolul „Omul care s-a transformat în câine”, închipuit pe o scenă goală. În dreptul fotografiei, regizorul notează laconic: „Patru actori (Florin Măcelaru, Alexandru Bocăneţ, Ion Bog, Tita Sireteanu) şi un balon pe o scenă goală: debutul meu în teatru. În 1964 spaţiul gol era ceva nou şi şocant – Peter Brook încă nu scrisese celebra sa carte.” Şi de la Bucureşti ne poartă, prin imagini unice, fascinante ca documente şi ca obiecte estetice, la New York, Sainte Chapelle, Tokyo, Paris, Londra, La Rochelle, Boston, Persepolis, Cluj, Sibiu. Printre căutări, descoperiri şi iar căutări, drumul regizorului prin lume este oglinda drumului prin propriul sine. De la textele sacre ale Antichităţii la piesele lui Sarah Kane, spectacolele îngheţate în fotografii alcătuiesc nesfârşita poveste a unui artist epatant şi spectaculos, disipat în toate lumile inventate, nu transferate pe scenă, oriunde s-ar închega ea – într-un teatru, într-o pădure sau într-un parc dintr-o metropolă. O poveste care documentează o profesiune, un şir de piese pentru creierul şi inima cititorului şi pentru orice lupă – de om de teatru, critic de artă, artist vizual, scriitor, antropolog, psiholog etc. Piesele unui puzzle care nu va fi rezolvat niciodată, pentru că întotdeauna va lipsi ceva şi pentru că, oricum ar fi asamblate, vor alcătui întotdeauna o imagine. Autorul se preface că ne divulgă, prin munca artiştilor din umbră care sunt fotografii, combinaţia proprie, doar una dintr-un număr infinit.
Chiar nu vă puteţi permiteţi să rataţi aşa ceva. Acceptaţi invitaţia şi priviţi, gândiţi, emoţionaţi-vă şi revoltaţi-vă cu născocirile lui Andrei Şerban. Reconstituiţi, amintiţi-vă, şi inventaţi împreună cu imaginile şi notaţiile care le însoţesc.
În loc de încheiere, două mostre:
1. „M-am bazat exclusiv pe jocul actorului, pe ritm, sunet şi mişcare, sub semnul teatrului cruzimii al lui Artaud. Tinerii actori americani, printre care se afla debutantul Billy Crystal, azi celebru actor la Hollywood, electrizaţi de mesajul lui Artaud, «gesturi şi semne prin flăcări», se aruncau cu pasiune în lucru, gata să-şi asume orice riscuri fizice (inclusiv o tentativă de castrare)” („Arden-Ubu” de Jarry, spectacolul de debut la celebrul teatru La Mama din New York, 1970)
2. „Lucrul în teatru e similar cu experienţa de a fi pe un vapor a cărui destinaţie e aici şi acum. «Unchiul Vania» de acum e purificat de intelectualitate, de febra de a da răspunsuri. Întrebările ne provoacă să stăm în faţa lor; iată ce ne ajută. Să acceptăm că piesa e mult mai misterioasă şi mai bogată decât oricare dintre noi, să acceptăm paradoxul de a fi uman şi să acceptăm că scena nu dă soluţii, ci lasă totul deschis, o şansă de a descoperi prin experienţă o nouă sensibilitate. În faţa necunoscutului vieţii, ce atitudine poţi lua? Momentul în care recunosc că nu ştiu nimic e un început. Pentru personaje acum şi aici înseamnă că trebuie să se confrunte cu întrebările. Oricât încearcă să le ocolească, ele nu pot fi evitate. Acelaşi lucru pentru actori şi pentru mine. Ce e teatrul? O clădire, un loc formal, de ce să pretindem că suntem «în Rusia»? Ce e adevăr şi ce e minciună pe scenă? Ce e un actor? Un om fragil care îşi recunoaşte demonii.. Am fost norocos: la New York am avut unii dintre actorii cei mai buni din America, la Cluj, printre cei mai buni din România.” („Unchiul Vania” de Cehov, Teatrul Maghiar de Stat, Cluj, 2007)
Print