Cautările de sine şi imposibila reîntoarcere

Elena Arhire

Textul participă la concursul „Cronicar de ocazie”, iar doritorii pot intra în cursa pentru un pachet de cărţi oferite de Editura Nemira, dacă trimit o cronică la adresa andromonica@yahoo.com.

Cauta lumina si crede in ea. Cauta lumina si crede in ea… cauta lumina… si crede in ea… o clipa de claritate inaintea noptii eterne. Si apoi 4:48. Cand depresia  se dezlantuie. Cand totul se prabuseste in mii de ganduri, in mii de imagini, in miimi de secunda. Cand totul se sparge in intuneric si intunericul se sparge in tine… cand nu exista scapare sau raspuns. La 4.48 esti si ramai singur.

In astfel de sonoritati se construieste spectacolul lui Mihai Maniutiu, Psihoza 4.48, spectacol al Teatrului National din Cluj-Napoca. O experienta teatrala care impinge spectatorul dincolo de sine insusi, intr-o confruntare cu propriile umbre… sau, cateodata, cu umbre inca neghicite. O experienta teatrala in egala masura incomoda si sensibila, violenta si delicata transpunand pe scena un text aprig, un personaj crunt, un univers tulburator.

Psihoza 4.48 este o piesa a disperarii, vorbind in note grave si acute despre distante – despre golul si golurile ce structureaza orizonturile noastre de asteptare. Goluri care se construiesc in si intre noi. Vorbind despre distante cu disperare, cu teama, cu durere. Vorbind despre o lipsa infinita de speranta si despre gustul greu al propriei umanitati. Despre absurdul ucigator al imposibilitatii stabilirii vreunei coerente oarecare a vietii, vreunui sens, vreunei directii. A fi, a exista, dar a nu te gasi si a nu te recunoaste. A fi si a nu fi tu. Transpunand contradictia ultima a existentei tale: a fi, a nu te recunoaste sau a te cunoaste nepermis de bine.

   Scena si sala sunt despartite de o plasa fina, metafora prefigurand de la bun inceput una din temele fundamentale ale piesei: fractura. Inteleasa in forma unui autism la nivelul perceptiilor, aprecierilor si relatiilor. Cu douasprezece minute inainte de ora 5, singuratatea pare a fi ultima certitudine, iar incapacitatea de a mai pastra legatura cu realitatea sau cu ceea ce o compune singura evidenta. Sunt momente in acest spectacol cand, disperate, frica de non-sens si nebunia luciditatii consuma pana si ultima clipa de speranta a spectatorului. In idei, in voci, in trupuri apare si reapare regretul de a fi cunoscut, de a fi vazut, de a fi inteles ca „nu exista droguri care sa dea sens vietii”…

   Expresia ultima a fracturii, insa, transpare din tripla, fascinanta ipostaziere a protagonistei. Ramona Dumitrean, Irina Wintze si Vava Stefanescu interpreteaza, magistral, franturi de Sarah Kane. O Sarah Kane imaginata prin si din cuvinte, muzica si dans. Un personaj feminin pictat in drama abisala a unor litere si note muzicale naucitor surprinse de Ramona Dumitrean si Irina Wintze. Si apoi dansul… dansul acela frant in miscari ce ard retina si ce chinuie sufletul. Obsesive miscari ale Vavei Stefanescu ce lovesc scena de-a lungul unor minte intense, aproape crude. Obsesive miscari cad pe scena ca idei ale Sarei Kane, ca strigate ale Sarei Kane, ca taceri ale Sarei Kane… si in spate, alte 13 constiinte ale aceleasi protagoniste, repetand si amplificand, in cor, pana la epuizare ganduri si miscari in jurul carora se contureaza Psihoza.

La final, retina ramane arsa, sufletul chinuit… si lumea ta zdruncinata ca si cum in sala de teatru, intr-o simpla – aparent – ora, nu ti s-ar fi aratat decat Idei. Pure. Psihoza 4.48 este un spectacol care impinge in atentia celui venit sa vada o serie incomoda de semne de intrebare… care e posibil sa ramana fara raspuns. Dar inainte cu douasprezece minute de ora 5, incearca sa te gandesti la lumina si sa mai crezi in ea.

Print

Un Comentariu

  1. suzieq 23/12/2009

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.