Ce este teatrul de artă?

Lansat la Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu şi, de asemenea, în cadrul Bookfest, remarcabilul volum de studii despre teatrul de artă, coordonat de George Banu şi publicat de Editura Nemira, este mai mult decât un instrument extrem de util pentru profesioniştii din domeniu.

Este, în primul rând, o carte spectaculoasă, care se poate citi ca un roman delicat şi subtil despre mărirea, decăderea şi revenirea unei viziuni flexibile asupra unui mod de a face teatru şi, prin extensie, ale unui stil de viaţă. “Teatrul de artă, o tradiţie modernă”, antologie care ar putea inhiba, la prima vedere, prin dimensiunile sale, te absoarbe ca o poveste cu feţii-frumoşi care au făcut, au desfăcut şi au refăcut teatrul vreme de mai mult de un secol. Una dintre cele mai importante calităţi ale volumului este tocmai eclectismul, varietatea stilurilor în care autorii invitaţi abordează teatrul de artă. Tratat cronologic şi tipologic, conceptul cercetat apare filtrat prin conştiinţe vitale ale secolului, văzut din unghiuri multiple şi ambalat consistent.

Volumul disponibil acum şi în limba română începe, revelant, cu o conferinţă a lui Giorgio Strehler, zeul de la Piccolo Teatro, care a semnat 255 de spectacole, regizorul stilat, dar deloc elitist, care credea că marea taină a teatrului este… publicul. . Deţinător al baghetei magice,  Strehler vedea teatrul de artă ca pe un ţinut fără graniţe, conturat de patru “cetăţi”: Stanislavski şi Nemirovici-Dancenko, Jacques Copeau, Louis Jouvet şi Bertolt Brecht. “Nu am vrut să fiu elevul celui dintâi”, explica el cu puţin înainte de a-şi găsi sfârşitul, “al celui de-al doilea, al celui de-al treilea sau al patrulea. Am vrut ca cetăţile să se unească la Piccolo Teatro. A fost lupta şi pariul vieţii mele.”  Sub semnul filosofiei lui deschise, cu o latură aproape hedonistă, se aşază apoi sutele de pagini scrise de cercetători care plonjează în adâncimile unui concept şi ale unei practici care nu pot fi elucidate până la capăt.

Frumoşii idealişti cărora li se datorează istoria conceptului, cei care au început, ca atâţia alţii în istoria artei, prin a face frondă, de la dorinţa de a o rupe cu tradiţia – echivalată în primul rând cu teatrul de divertisment şi cu teatrul burghez –capătă aici o aură eroică. Fie că scriu eseistic, cu valenţe literare, fie că analizează după standarde academic-universitare, autorii textelor cuprinse în volum însufleţesc edificator personaje ca Stanislavski, Meyerhold, Craig, Strehler, Fuchs, Vitez, Chéreau, Bondy, Krejca, Bob Wilson. Lor li se adaugă eroii autohtoni, cei care au concretizat în spaţiul românesc nu un program estetic propriu-zis, căci teatrul de artă, nefiind un curent, nici nu a avut aşa ceva, ci o viziune în primul rând practică şi abia în al doilea rând teoretică asupra actului teatral: Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, David Esrig, Valeriu Moisescu şi Vlad Mugur. Din studiile care le sunt dedicate am putut afla despre spectacole niciodată văzute cu propiii mei ochi, despre lungul drum al unor idei năucitoare spre scenă, despre reuşite prin care teatrul a mers mai departe, regăsindu-se prin reinventare, şi despre eşecuri care au ajutat la limpezirea apelor sau care le-au tulburat definitiv.

Contextualizarea, explicaţia şi evocarea coabitează armonios, astfel încât substanţa fiecărui studiu în parte devine transparentă la lectură. Ca întreg, volumul are de profitat de diversitatea stilurilor din care se compune. Unii autorii îşi asumă persoana întâi şi stilul liber, puternic personal, alţii preferă canoanele studiului universitar, iar alţii reuşesc o nobilă reconciliere a celor două. “Prin ambiguitatea definiţiei sale”, susţine convingător George Banu, “teatrul de artă a întreţinut un echivoc în numele căruia chiar Copeau îi va intenta un proces, tratându-l drept «amăgeşte-foame, amăgeşte-moarte» («trompe la faim, trompe la mort»). Teatrul de artă interesează tocmai în măsura în care regizorii fac din el o unealtă convocată în mod ciclic, şi nu un program pacificator. Fecunditatea sa depinde de persistenţa unei conştiinţe dureroase. Din refuzul de a se rezuma la artă şi de a întreţine speranţa unui alt univers, aflat dincolo de frontierele teatrului.”

În ce constă acest fir roşu care străbate de mai bine de un secol scenele slave şi pe cele europene? Ce fel de teatru vor, de fapt, şi ce fel de teatru le iese artiştilor menţionaţi, a căror artă e pusă sub lupă în această carte? Iată întrebările esenţialiste, la care aceste studii ne ajută să răspundem, punându-ne în faţa unei sinteze integratoare. De ce scria Antoine Vitez că “noi trebuie să jucăm nu numai acţiunile, ci şi umbra ce se răsfrânge a acţiunilor – cea de-a patra dimensiune a teatrului”? De ce oare creaţia lui Robert Wilson este teatru de artă, din moment ce în destinul său artistic nu se găsesc imperativele primordiale ale acestuia (cele 9 puncte, aparent truistice, stabilite de Jacques Lassalle: un loc, o echipă în jurul unui Maestru, un repertoriu, mijloace materiale – nu prea multe, o politică editorial, întâlniri cu un colectiv – pictori, arhitecţi, poeţi, durata în timp, o şcoală, un public)?  Iată două dintre întrebările punctuale, fireşti, la care antologia ne provoacă să răspundem.

Print

Un Comentariu

  1. Pariuri 13/07/2010

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.