Ce înseamnă o conferinţă reuşită?

În viaţa a unei ţări care doreşte să-şi păstreze o identitate culturală, sau, în cazul României, să şi-o redefinească, aşa cum i-o impune epoca, o componentă care joacă un rol important, deşi nu tocmai vizibil, îl au conferinţele publice. România postdecembristă a cunoscut încercări de toate felurile în acest sens – unele palide, care s-au concretizat într-o program de durată, altele mediocre, cu un public pe măsură, care au urmărit popularizarea unei teme sau familiarizarea publicului-ţintă cu un anumit subiect, altele de ţinută, chiar dacă adresate unui public dintr-un domeniu delimitat, care atrag un număr surprinzător de mare de oameni.

Printre cele din urmă se numără şi conferinţele pe care la găzduieşte de câţiva ani Teatrul Naţional din Bucureşti. De asemenea, cele mai recente ediţii ale Festivalului Naţional de Teatru au propus un astfel de modul, completându-şi astfel programul cu o componentă necesară într-o cultură în care teatrul, s-o recunoaştem, o duce mult mai bine decât alte sfere artistice. Cu bune şi cu rele, viaţa teatrală este, în România de azi, bogată şi dinamică, spre deosebire de cea muzicală, să spunem.

Vineri, 4 noiembrie, a conferenţiat la Sala “Toma Caragiu” a Teatrului Bulandra, în cadrul FNT, Andrei Şerban, regizor căruia ediţia din acest an a evenimentului i-a dedicat o secţiune specială, “Focus: Andrei Şerban – Cehoviziuni”. O conferinţă la care sala a fost plină, o manifestare normală într-o lume care vrea să fie normală.

Îmbrăcat, ca de obicei, în negru, regizorul care atrage ca un magnet generaţia tânără de artişti, în care crede şi pe care o muştruluieşte adesea crud, apare pe scenă. Îşi lasă geanta în spatele scaunului pe care se va aşeza să vorbească, pe scenă, în lumina reflectoarelor. Decorul este pregătit pentru spectacolul său “Ivanov”, după A. P. Cehov. Andrei Şerban vine spre public, în care se văd oameni de teatru cunoscuţi şi o mulţime de studenţi şi de actori începători, şi le cere unora dintre spectatori să urce pe scenă şi să se aşeze pe canapelele şi pe scaunele din decor.

Începe să vorbească, interesându-se mai întâi, de un aspect practic: oare toţi străinii din sală au căşti la care să asculte traducerea? Au. Foarte bine. Regizorul îşi începe dirscusul – simplu, sobru, chiar grav. Sub semnul celebrelor cuvinte pe care Shakespeare i le-a dat spre rostire lui Jacques Melancolicul din „Cum vă place”, cuvinte pe care lumea teatrului nu le uită de secole, Andrei Şerban, recunoscător şi mai melanconic decât de obicei, aminteşte de Liviu Ciulei, plecat dintre noi cu o săptămână în urmă. Liviu Ciulei, artistul pe care l-a văzut jucând exact Jacques Melancolicul la „Bulandra”, cu decenii în urmă, când vorbitorul era un student care se întâlnea cu propria şansă. Urmează un moment de reculegere în memoria lui Liviu Ciulei, stins din viaţă în anul în care a murit şi Ellen Steward, directoarea teatrului newyorkez La MaMa, nume pe care l-a purtat cealaltă mare şansă căreia regizorul român îi datorează o bogată şi foarte invidiată carieră.

Crezând în adevărul propriilor cuvinte, rostite rar, răspicat, vorbitorul se luptă cu o temă indecidabilă şi inepuizabilă: „Ce înseamnă să joci un rol (în teatru şi în viaţă?)”. Alege un parcurs cronologic, începând cu Antichitatea greacă, când cel pe care îl numim azi actor întruchipa vigilenţa şi „conectarea la o realitate superioară”. „Intermediar între pământ şi stele, actorul păstrează echilibrul planetar”, ne reaminteşte Andrei Şerban o tipologie care va fi existat sute de ani. După destrămarea ei, a urmat o continuă degradare, sintetizată printr-o expresie care funcţionează şi la propriu, şi la figurat: „coborârea din cer”. Omul modern, spune Andrei Şerban, alăturându-se astfel mulţimii de filozofi, antropologi, sociologi, istorici ai religiilor etc., doreşte eliberarea de arhetipal, fuge de modele şi a rămas fără simţul anonimatului. Artistul, şi el o ipostază a acestui om, face la fel şi alunecă astfel în capcana pe care i-o întinde propria individualitate. „În loc să mă duc eu spre rol, aduc rolul la mine”, sintetizează emfatic vorbitorul, ţintind astfel o numeroasă categorie de actori. Efortul, provocarea, lupta cu ce nu-mi este uşor sau natural să fac – iată calea spre actoria de calitate, în viziunea lui Andrei Şerban. „Să faci un rol în teatru înseamnă să faci ce e necesar, păstrându-ţi libertatea interioară, susţine însufleţit vorbitorul. Cuvinte simple, pe care le auzim sau le citim, poate, zi de zi, dar a căror realitate o percep cu adevărat puţini artişti din zilele noastre. Este exact ce spune şi Andrei Şerban tranşant, dar nu acuzator. Din postura de constatator, nu din cea de judecător, regizorul pledează deloc tezist pentru o stare de prezenţă a actorului, o stare care convoacă şi raţiunea, şi intuiţia, provocând interiorul artistului să găsească mai întâi şi să facă ce nu-i este propriu sensibilităţii înnăscute.

Mai mult de o oră şi jumătate vorbeşte Andrei Şerban, neîntrerupt, într-o sală tăcută, despre roluri şi măşti, despre forma malignă şi deopotrivă despre cea benignă a subiectivităţii. Îi invocă pe Zeami, maestrul suprem al artei No, pe Grotowski, Artaud şi Brook, plasându-le experimentele şi teoriile despre actorie şi adevăr într-o pledoarie pentru jocul actoricesc înţeles ca ascensiune la alt nivel al existenţei. Andrei Şerban vorbeşte liber, firesc, dar cu accente grave, priveşte mereu spre public. La sfârşit, se arată dornic de dialog. Aflat în primul rând, criticul de teatru George Banu povesteşte o amintire despre Grotowski. Alţi doi spectatori îşi expun opiniile, fără să pună întrebările pe care le aşteaptă conferenţiarul. În cele din urmă, din întunericul sălii se ridică un tânăr care întreabă: „Dar dvs. ce roluri jucaţi în viaţă, domnule Andrei Şerban?”. „Interpelatul” se eschivează într-un răspuns general, folosindu-se de caracterul de oarecare generalitate al întrebării.

O conferinţă reuşită, fără aplauze, aşa cum a cerut vorbitorul, o întâlnire între oameni care, teoretic, se luptă cu aceleaşi idealuri, cu aceleaşi, spaime şi neputinţe, cu aceiaşi monştri, chiar dacă ei iau chipuri diferite. Desfăşurându-se nici excesiv de protocolar, nici în spiritul unei familiarităţi tocmai lejere, conferinţa lui Andrei Şerban a fost unul dintre evenimentele reuşite ale FNT, o întâlnire inteligentă şi vie, care a scos la iveală un număr mare de oameni interesaţi de întrebări generale şi particulare şi mai ales de întregările, gândurile şi experienţele altora.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.