Se spune că Mircea Eliade, pe când preda la Universitatea din Chicago, obișnuia să-și primească studenții, pentru aproximativ jumătate de oră, în biroul său personal, pentru discuții. Aceasta nu în scop terapeutic, ci doar ca să mărturisești ce te mai doare în legătură cu istoria religiilor, pe ce drumuri vrei s-o apuci, ce domeniu ți s-ar potrivi sau te-ar interesa în viitor, cum s-ar spune, exista un soi de feedback care să stabilească și să consolideze, într-un cadru perfect academic, relația dintre profesor și student. Alții, în vremuri și mai îndepărtate, scoteau la o plimbare discipolul, ca să descopere împreună binefacerile și eficiența peripatetismului. Astăzi, comunicarea dintre profesor și student/elev, fie ea în natură sau în sala de curs, aproape că nu mai există. Pentru că nu mai trăim în epoca în care se mai formează școli, pentru că trăim pe fugă și pentru că în România, profesorii abia dacă sunt plătiți să-ți împărtășească noțiuni elementare din diferite domenii, darămite să mai stea și de vorbă cu tine, despre tine. Asta-i culmea! Profesorii noștri, la fel ca noi, de altfel, au și ei mai multe joburi, trebuie să fie în mai multe locuri în același timp, sunt grăbiți, ocupați, stresați, au probleme așa cum se cuvine să aibă oricine, și, la fel ca noi, încearcă să supraviețuiască printre puținele momente de libertate care mai rămân dintr-o zi haotică. Ritmul cotidian a dus treptat la eliminarea ideii de feedback dintre profesor și student, dar asta nu înseamnă că nu mai avem nevoie de el, nu înseamnă că ne descurcăm întotdeauna pe cont propriu, pe principiul „fiecare cum poate”, nu înseamnă că nu mai avem nevoie de sfaturi și de comunicare dincolo de a+b=c.
Toți am remarcat disfuncționalitățile care au apărut în învățământ sau care au fost dintotdeauna. Profesorii se plâng de dezinteresul studenților, studenții se plâng de dezinteresul profesorilor și tot așa, ca într-un cerc vicios interminabil, care omoară treptat dorința și interesul chiar și acolo unde există sincer. Mai nou, se observă cum handicapul comunicării încearcă să fie reparat prin existența unui sistem în care secretarele disperate aleargă după tine ca să le dai note profesorilor tăi. Cică e musai pentru evaluare. Dar ce fel de evaluare? Cum poți evalua și nota relația dintre două persoane care se presupune că învață una de la cealaltă, fiecare în mod diferit, comunică și împărtășesc cunoștințe pentru a crea un viitor sau, și mai utopic, generații sau oameni care să schimbe, căci suntem obsedați de schimbare în timp ce ne vedem liniștiți de treabă în propria stagnare.
De mii de ani dorința și dăruirea sunt la fel de contagioase, nimic nu s-a schimbat. Poate cu excepția geniilor, fiecare om de succes sau artist dacă va fi întrebat, va mărturisi că la un moment cineva l-a inspirat, l-a încurajat și l-a îndreptat pe un drum așa cum ții de mâini un copil care abia învață să meargă. De multe ori, acel cineva este un profesor/pedagog. Fiecare olimpic, fie că e la matematică, biologie, istorie sau orice activitate sportivă, are în spate acel om care i-a fost alături în parcursul său mai mult decât oricine. Ce e și mai trist e că istoria, biologia, geografia le poți învăța singur acasă, cu manualele în față. Desigur, nu poți învăța cum să simți, cum să iubești și cum să respecți o știință, aici se cere măiestria unui pedagog. În școlile cu profil vocațional, noncomunicarea e mai dureroasă pentru că duce inevitabil la pierderea talentelor. Sunt „n” motive pentru care tinerii noștri viitori artiști nu reușesc, iar lipsa unui feedback este unul dintre ele. E mai ușor să trecem unii pe lângă alții, să nu acordăm atenție, să trăim în nepăsare. Și într-un amfiteatru, în fața a câteva sute de studenți e aproape imposibil să comunici cu toți. Dar anatomia se studiază cu creioane colorate și acasă. Însă teatrul cum se învață? Muzica? Pictura? Sculptura? Și toate celelalte lucruri cărora fiecare artist le dă propria definiție. Ce faci când nu-ți iese un exercițiu la Cehov, când nu-i dai de capăt lui Treplev? Când vrei să fii Nina, dar nu știi care e cheia ta personală? Oare de ce în fiecare an destinat lui Cehov la școală, avem atâtea Nine? Poate pentru că niște studenți naivi cred în acel monolog mai mult decât mai cred profesorii lor în ceea ce fac. Poate nu e doar o coincidență.
Între timp, mai bifăm niște căsuțe care descriu în mod standard și impersonal calitățile profesorilor noștri, mai punem niște note care știm cu toții că nu prea contează undeva și ne întrebăm dezorientați, încotro?
Print