Ce rămâne când cuvintele mor

Teatrul de Comedie din Bucureşti propune, iată, în primele luni ale anului imediat următor centenarului Eugen Ionesco un spectacol ce reuneşte două piese ale dramaturgului revendicat deopotrivă de români, şi de francezi şi considerat promotor al teatrului absurdului, etichetă pe care, de altfel, el însuşi n-a acceptat-o niciodată. „Lecţia” şi „Cântăreaţa cheală” sunt pentru prima dată puse în scenă împreună în România, în regia lui Victor Ioan Frunză şi scenografia Adrianei Grand.

Prima parte, „Cântăreaţa cheală”. O lecţie de limba engleză. Un şemineu englezesc, drapelul Marii Britanii, statui decorative, scaune grele şi o mulţime de alte simboluri aglomerate într-o anti-poveste care, în interpretarea lui Victor Ioan Frunză, devine poveste. Un fel de teatru în teatru e construit în scenă. Obiecte vechi, din altă lume, praful aşezat peste oameni şi lucruri.

Ce-şi propune regia este o asumare a comicului din textul lui Ionesco, printr-o reinventare, în spiritul dramaturgului, a cuvintelor şi relaţiilor. O exploatare a resurselor umoristice care conduce piesa într-o zonă mai puţin „bătută” până acum. În care toate sensurile şi non-sensurile construiesc o lume întoarsă cu totul pe dos, lipsită de spiritul proporţiilor, de echilibru şi de armonie şi care se surpă din interior spre exterior. În fond, rămăşiţele unei lumi, aşa cum se sugerează scenografic.

Apoi relaţiile. Cele două cupluri. Ritmul care trenează uşor în prima parte se reface rapid în scena dintre soţii Martin. Desigur, incomunicarea, boala lumii noastre, cuvintele care se golesc de sens şi se sparg ca nişte baloane de săpun. Deşi intenţia mărturisită a lui Victor Ioan Frunză a fost să creeze o „Cântăreaţa cheală” la care publicul să râdă, în scenă se naşte un sentiment acut de gol care paralizează râsul. Aş spune că montarea de la Comedie este înainte de toate un spectacol despre cuvânt. Nu despre incomunicare, ci despre cuvânt. Despre moartea şi învierea cuvântului. Despre reinventarea unui nou limbaj.

Doamna şi Domnul Smith (Virginia Mirea şi Florin Dobrovici) şi Doamna şi Domnul Martin (Mirela Zeţa şi George Costin). Povestea dintre ei se construieşte, în spectacolul Teatrului de Comedie, dincolo de vorbe. O forţă magic-matematică, o combinaţie rar întâlnită la actorii de pe scenele din România, face ca relaţiile să se dezvolte într-o zonă specială, în care limbajul moare, se stinge, dispare şi se reinventează. Fiecare aude ce spune celălalt, dar nimeni nu ascultă… Tensiunile dintre ei se acumulează gradat. Virginia Mirea se joacă în fiecare clipă cu vocea, cu sunetele, cu gândurile pe care le lasă să transpară, cu nonsensurile pe care ea le inventează. Îl transformă pe Pompier în erou, e de-ajuns o privire…

De partea cealaltă, cuplul Mirela Zeţa – George Costin e construit pe o latură poetică greu de intuit în textele lui Ionesco. E o poveste de dragoste. Lipseşte clarul de lună, lipseşte ploaia, lipseşte umbrela, dar nu lipseşte poezia. Şi e, de fapt, o formă atât de tristă şi de absurdă de „Strangers in the night”…

Apoi „Lecţia”. Se situează undeva la întâlnirea dintre thriller şi poveste borgesiană. Ideea centrală: punct şi de la capăt. În fond, cele două finaluri, şi cel din „Lecţia”, şi cel cu sinuciderea din „Cântăreaţa cheală” vorbesc despre acelaşi lucru. Deconstrucţie şi reconstrucţie.

Deşi folosită în exces în ultima perioadă în teatru, proiecţia video, aici în timp real, este perfect justificată dezvoltând, reluând, devoalând, augmentând reacţiile şi stările celor doi, Eleva şi Profesorul. George Costin nu e o descoperire recentă. Este de mult o certitudine. De la Caligula din spectacolul omonim de la Baia Mare, la Profesorul lui Eugen Ionesco, George Costin pare să fi asimilat un fel de rigoare în care se întâlnesc matematică şi poezia. Simţi cum calmul straniu din primele minute – în care Eleva costumată în albastru străbate străzi dintr-o zonă veche a oraşului şi sună la poartă – se modifică aproape milimetric, şi de la o secundă la alta. Simţi cum în spate se ascunde ceva misterios, o forţă pe care el o conduce şi o controlează şi care în cele din urmă va irumpe violent. Este, desigur, povestea veche de când lumea cu inocenţa ucisă de cunoaştere. Scenic, ideea este construită spectaculos, stările sunt gradate, chinul fetei (despre Andreea Samson să spunem că amestecă tulburător stranietatea şi candoarea) este urmărit aproape cinematografic, iar ecranul devine un palimpsest modern pe care sunt proiectate chipurile celor doi, apoi degetele lor, cuvinte, „strigătul” ei scris cu roşu „Ajutor, mami!” şi, în cele din urmă, imagini, tot în roşu, sângele şi cuţitul.

Amintesc, pentru frumuseţea poetică a imaginii, lecţia de aritmetică predată cu chibrituri aprinse. Puţină magie ascunsă în strălucirea celor patru beţe de chibrit şi din care, dacă stingi unul, nu rămân niciodată trei… Puţină magie în foc, aşadar, apoi în sânge. Şi focul şi sângele se confundă şi ard împreună cuvintele. Apoi se naşte o nouă limbă…

VIDEO: Cantareaţa cheală

VIDEO: Lecţia