Ce să nu rataţi în FNT

La sfârşitul acestei săptămâni, în penultima zi a lui octombrie, începe la Bucureşti Festivalul Naţional de Teatru, cea de-a 20-a ediţie. Aşteptat şi contestat în aceeaşi măsură, FNT are meritul că aduce producţii din ţară pe care altfel e greu să le vezi în Bucureşti şi pentru care e greu să vină la Bucureşti în alte condiţii… Şi are în acelaşi timp (sau ar trebui să aibă) o mare răspundere. Aceea de a invita spectacolele cele mai importante ale stagiunii trecute sau care să arate, să justifice, să rezume, să reflecte sau cum doriţi să spuneţi, starea lumii teatrale într-o anumită perioadă. Şi spuneam că e o răspundere cu atât mai mult cu cât teatrul e aşa numita artă a inefabilului, cu atât mai mult cu cât în urma unui spectacol care moare nu rămâne cu nimic mai mult decât în urma unui om care moare, doar fotografii, costume, un decor şi amintiri… Şi, dintre toate, mai puternice sunt amintirile. Aşa că ce crimă poate fi mai mare împotriva unui spectacol decât aceea de a nu-l scoate la lumină, în aşa fel încât să poată naşte amintiri…

Imagine din spectacolul "Strigate si soapte", Foto Daniela Dima, Istvan Biro

Jumătate dintre producţiile invitate în FNT sunt spectacole din ţară. Cluj, Craiova, Sibiu, Sfântu Gheorghe, Arad, Iaşi, Târgu Mureş, Piatra Neamţ, Ploieşti… Sunt regizori importanţi şi montări care se doresc interesante. Cât de mult şi cât de bine reflectă ele lumea în care trăim şi lumea teatrală a acestui moment este un subiect despre care vom discuta la final de FNT. Acum, rămânem la momentul recomandărilor. Şi ce anume şi de ce v-am recomanda noi…

„Strigăte şi şoapte” de Ingmar Bergman în regia lui Andrei Şerban, de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca. În primul rând pentru că spectacolul semnat de Andrei Şerban propune o versiune personală a textului lui Ingmar Bergman, incluzând istorisiri din cartea sa de memorii „Lanterna magică”, propunând o construcţie brechtiană, în care drumul parcurs de spectator este dinspre interior către exterior… Şi apoi pentru că trupa Teatrului Maghiar de Stat din Cluj este poate una dintre cele mai închegate în acest moment, fără să excludă performanţa actoricească individuală.

Imagine din spectacolul "Breaking the waves", Foto Mihaela Ghenescu

„Breaking the waves”, adaptare scenică după Lars von Trier, în regia lui Radu Alexandru Nica, de la Teatrul „Radu Stanca” din Sibiu. E o poveste cutremurătoare, o poveste de dragoste cum nu se scriu de obicei, într-o cheie care o să vă surprindă, fie că aţi văzut sau nu filmul lui Lars von Trier. Şi, mai ales, pentru că Bess este Ofelia Popii…

„20/20” de Geanina Cărbunariu, de la studioul „Yorick” din Târgu Mureş. Veţi descoperi un text despre zilele şi lunile acelea tulburate care au urmat în toată ţara, dar mai ales în anumite zone, Revoluţiei din 1989. O privire retrospectivă şi aproape duioasă, căutătoare de sensuri şi nonsensuri, mai puţin de adevăruri, cât de poveşti, trăiri şi traume care încă nu s-au şters. Un spectacol pe care l-aş numi exemplificarea perfectă a unei construcţii scenice în ceea ce Peter Brook numea „spaţiu gol”… Scena, actorii şi povestea…

Imagine din spectacolul "Odysseia", Foto Florin Chirea

„Odysseia” după Homer, în regia lui Tim Carrol, de la Teatrul Naţional „Marin Sorescu” din Craiova. Pentru că regizorul invitat special să monteze la acest teatru propune un spectacol mai puţin obişnuit publicului din România, bazat aproape în întregime pe tehnicile improvizaţiei, în care hazardul hotărăşte… destinul actorilor în fiecare seară de spectacol. Mai exact, spectatorii din primul rând extrag dintr-o urnă bucăţele de ceramică pe care sunt înscrise indicaţii diferite – fiecare dintre cele 24 de cânturi ale Odiseei va fi povestit de câte un actor într-un fel diferit, într-o lumină de scenă diferită şi folosind alte obiecte – beţe, cercuri, măşti etc. Merită încercat…

„Miriam W.” De Savion Liebrecht, în regia lui Radu Afrim, de la Teatrul „Toma Caragiu” din Ploieşti. În primul rând, pentru că veţi descoperi că Radu Afrim poate monta şi altfel decât v-aţi obişnuit. Mai bine sau mai rău, asta e o altă discuţie. Important este că e „altfel”… Iar apoi, pentru că vă veţi întâlni cu o poveste chinuitoare despre traumele lăsate de experienţa Holocaustului. Şi dacă veţi merge să vedeţi şi „Dibuk” al lui Warlikowski, pe o temă asemănătoare, la sfârşit le veţi putea compara…

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.