Teatru contemporan, schimb de idei, spațiu deschis, explorare, comunicare, chestionare, experiment, dialog, (re)imaginare, critică, actualitate, spațiu civic, performance, multiculturalitate, integrare, sensibilitate, întâlnire, participare, interdisciplinaritate, societate, dezbatere, schimbare.
Da, sunt toate cuvinte la modă în spațiul cultural contemporan, sunt cool, sună bine, sună implicat, sună sincronizat… Că fac deja parte din noua limbă de lemn, asta e o altă poveste, că de prea multe ori în spatele lor nu se ascunde nimic, și asta e o altă poveste. Însă în contextul Festivalului Eurothalia, organizat de Teatrul German de Stat din Timișoara, sunt perfect justificate și acoperite de conținut. „Europa, încotro?” este tema ediției din acest an, aflată acum în desfășurare în orașul care tocmai a primit vestea că va fi Capitală Culturală Europeană în 2021. Iar Festivalul Eurothalia cu siguranță a fost una dintre bilele albe și a cântărit serios în luarea acestei decizii. Pentru că de ani întregi la Eurothalia vin spectacole importante din Europa, pentru că aici diversitatea și dialogul nu sunt doar concepte goale, pentru că selecția, făcută în acest an de teatrologul Andreea Andrei, este de o calitate incontestabilă și surprinde diverse tendințe ale artei teatrale contemporane, de la Rimini Protokoll la compania She She Pop, de la „Dibbuk” al Teatrului Evreiesc din Varșovia la „Africa” cea poetică și sălbatică a lui Oscar Van Rompay, belgianul cu două vieți – una trăită în Kenya, pe plantația lui de eucalipt, și una în mijlocul civilizației europene…
Spectacolul care a deschis ediția din acest an e Festivalului Eurothalia, vineri seara, a fost „Sertare”, al companiei She She Pop din Germania, o coproducție Hebbel am Ufer Berlin, Kampnagel Hamburg, FFT Düsseldorf & brut Wien. După douăsprezece ore cu trenul (că știți cum e, cu CFR-ul știi când pleci, dar nu știi când ajungi, că ba e prea cald, ba e prea frig, ba e prea normal, ba se strică locomotiva), un spectacol despre reunificarea Germaniei și traumele celor două lumi s-a potrivit perfect…
Compania She She Pop, formată undeva la sfârșitul anilor ’90, își propune să exploreze limitele sociale și diverse forme de comunicare, spectacolele ei sunt creații colective, ale căror texte și concepte sunt elaborate împreună, performerii nu sunt actori, practică o formă de teatru experimentală și aduc pe scenă experiențe individuale filtrate artistic, iar trupa este formată din femei.
„Sertare”, spectacolul cu care au venit la Timișoara, se dorește în primă instanță un portret al Germaniei de astăzi, în care s-au topit nu fără traume în ultimele aproape trei decenii două lumi diferite. Cele șase protagoniste – trei crescute în Germania de Vest și trei în Germania de Est – se află în război. Spectacolul pune pe tapet și analizează prin experiențe personale, prin pagini de jurnal, scrisori, amintiri, povești din copilărie trauma căderii Zidului Berlinului și felul cum acest fapt istoric ce a marcat sfârșitul secolului XX s-a răsfrânt asupra micului univers intim al germanului de rând.
Cu ironie și autoironie, cele șase protagoniste aduc în discuție probleme precum feminismul, ateismul, educația, sexualitatea, iubirea, comunismul, comunicarea, diversele forme de libertate, cenzură și autocenzură, emanciparea etc., evocând amintiri și răsfoind pagini de jurnal, într-un spațiu simplu – câteva birouri și câteva teancuri de cărți. Dincolo de lungimi nejustificate și de o prea mare aglomerare de informații, spectacolul e o foarte bună analiză a lumii de azi ca rezultat al lumilor de ieri, căutând răspunsuri și încercând să cerceteze în structura de adâncime a individului obișnuit, crescut și educat într-un anumit context. Căderea Zidului Berlinului a provocat traume pentru că a distrus identitatea a două lumi, iar conviețuirea lor seamănă cu un „câmp de luptă”, cu un cuplu aflat în acel moment în care are nevoie de terapie… Așa tratează She She Pop problema, situându-se în două tabere, cu mentalități diferite, justificate prin educație și amintiri din copilărie, purtând haine care le marchează cumva proveniența, evocând lumi total diferite al căror produs sunt.
Cu câteva momente de coregrafie asumat infantilă, în care se folosesc de roțile de la scaunele ergonomice, fie pentru a „pluti” pe gheață precum Katarina Witt, în celebrul ei moment de la Olimpiadă, fie pentru a se izbi cu violență una de alta, într-o luptă pe care originile lor le obligă s-o poarte permanent, și cu câteva intermezzo-uri muzicale cu impact nostalgic, spectacolul „Sertare” recreează atmosfera istoriei mari așa cum se răsfrânge ea în istoria mică, intimă, personală.
Iar finalul, în care fiecare dintre protagoniste se subsumează, ridicând mâna ca la un vot public, unei categorii de genul „atee, feministă, liberală etc.” surprinde bine și coerent amestecul și confuzia de idei, de opinii și neasumarea acestor opinii, în Europa de azi, Europa postcomunistă, care caută încă „emanciparea”, propunând în același timp și o discuție despre poziția femeii în această nouă lume.
Print