Revista Yorick vă propune, înainte de acordarea premiilor UNITER, un top al membrilor redacţiei, cu cele mai bune spectacole ale stagiunii.
1. Casa Zoikăi
De M. Bulgakov, regia Alexandru Tocilescu, decor Vanda Maria Sturdza, cu Virginia Mirea, George Mihăiţă, Gelu Niţu, Mihaela Teleoacă, Valentin Teodosiu, Teatrul de Comedie
După ce şi-a declarat în câteva spectacole preocuparea pentru istoria comunismului, după ce s-a oprit asupra operei lui Daniil Harms (“Elizaveta Bam”, la Teatrul Bulandra), nu mai este surprinzător că Alexandru Tocilescu montează un text scris de Mihail Bulgakov.
Ca şi în cazul avangardistului Harms, atât opera, cât şi viaţa acestuia sunt plasate într-o zona care îl preocupă cu frenezie pe regizor: comunismul şi, mai ales, consecinţele lui. Spiritul rusesc surprins milimetric de Tocilescu în “Oblomov” (tot la Bulandra), este transpus în alte dimensiuni şi cu alte conotaţii în “Casa Zoikăi”.
Acestor date li se alătură trupa Teatrului de Comedie cu o prestaţie la cotă înaltă, în frunte cu Virginia Mirea (Zoika) şi George Mihăiţă în două roluri parcă scrise anume pentru ei, iar rezultatul este un spectacol bine construit, plin de umor, cu un mesaj puternic pentru că ascunde în spatele comediei note cutremurătoare. Bulgakov decupează în această farsă serioasă trecerea de la vechea aristocraţie la noul comunism care pătrunde şi în casa Zoikăi, un bordel deghizat în salon de modă unde se intersectează destine triste cu dezinvoltura unei aparente comedii. Regizorul dublează realitatea cu imagini spectaculoase, graţie decorului inventiv semnat de Vanda Maria Sturdza. Mergeţi la “Casa Zoikăi”, veţi vedea unul dintre cele mai bune spectacole din capitală.
2. Breaking the Waves sau Viaţa binecuvântată a lui Bess
După Lars von Trier, adaptarea textului Sanda Anastasof, regia Radu Alexandru Nica, scenografie Dragoş Buhagiar, MuzicăVlaicu Golcea, video Daniel Gontz, cu Ofelia Popii, Diana Fufezan, Dana Taloş, Marius Turdeanu, Ciprian Scurtea, Liviu Vlad, Adrian Matioc, Gelu Potzolli, Dan Glasu, Cristian Stanca, Teatrul Naţional “Radu Stanca”, Sibiu
Orice spectacol după “Breaking the waves” putea fi o copie după original sau un comentariu la opera lui Lars von Trier. Producţia de la Sibiu, nominalizată în acest an la Premiile Uniter, categoria Cel mai bun spectacol, nu se pretează acestor condiţii care ar fi omorî proiectul din faţă. Radu Alexandru Nica a adaptat textul de scenă, păstrând desfăşurarea filmului, dar a construit tot spectacolul în jurul Ofeliei Popii, actriţă cu date şi posibilităţi speciale, dar mai ales cu o tehnică de invidiat. Lucrul cel mai important pe care l-a indus ea spectacolului este faptul că a ignorat total compoziţia din film, reuşind, la rândul ei, să impresioneze publicul cu personajul creat, vorbind despre aceleaşi calităţi umane, dar folosind mijloacele proprii, jucându-şi fragilitatea şi forţa până la inconştienţă. A primit, de altfel, şi o nominalizare la Uniter, pentru cea mai bună actriţă în rol principal.
Radu Alexandru Nica punctează atent traseul paralel al aceleiaşi poveşti şi încheie spectacolul cu o imagine puternică, tulburătoare, curajoasă. Bess este răstignită pe un panou luminat, ca un nou Iisus, venit să salveze lumea prin iubire. Şi Dumnezeu nu uită să-i răsplătească ascultarea, aşa că, după ce ea moare, violată şi maltratată de un marinar, Ian îşi revine spectaculos din paralizie. Rămâi cu un nod în gât la sfârşitul spectacolului şi îţi revii greu. Radu Alexandru Nica preia povestea lui Lars von Trier şi o spune în felul lui, ca o experienţă personală, subiectivă, emoţionantă… A lui şi a noastră, cei care am fost martori sau doar privitori.
3. Sfârşit de partidă
de Samuel Beckett, regia Alexandru Tocilescu, scenografia Vanda Sturdza, cu Ion Besoiu, Irina Petrescu, Mihai Constantin, Răzvan Vasilescu, Teatrul Metropolis
După principiul picăturii chinezeşti, energia nu se mai acumulează, ci se risipeşte în stropi mici, egali, calculaţi. Iar fiecare vibraţie din acest joc mecanic, abstract, redus la lipsa de sens care goleşte omul de cuvinte şi profunzimi este sursa tragicului în piesa lui Beckett şi în spectacolul de la Metropolis. Într-un colţ sunt două tomberoane înconjurate de cenuşă, mari închisori sau mic refugiu pentru doi oameni. Mama şi tata, Irina Petrescu şi Ion Besoiu, care îşi trăiesc cu resemnare sfârşitul, împărţindu-şi biscuiţii cu dezinvoltura copiilor. Toată joaca lor este de fapt o luptă tragică a amintirilor. Personajelor beckettiene le este refuzată orice libertate fizică sau de gândire, iar această schilodire interioară ia forme materiale. Regizorul Alexandru Tocilescu manipulează semnele şi se joacă discret cu emoţiile spectatorului. Intră cu precizie în universul acestei lumi şi transformă plânsul în râs, atunci când eşti mai impresionat şi râsului îi dă gravitatea lacrimii, atunci când nu te aştepţi. Din acest joc al emoţiilor ieşi bulversat şi cu un nod în gât. Imaginile şi atmosfera domină prin tragism. Spaţiul semicircular, aproape închis, cenuşiu (scenografia Vanda Sturdza), lasă deschise interpretările. Pe muzica lui Stan Laurel şi de Oliver Hardy, Alexandru Tocilescu spune povestea tragică a lui Beckett, găsind în actori sensul piesei, încarnând ideile abstracte în interpretări memorabile. Mihai Constantin face unul dintre cele mai impresionante roluri pe care le puteţi vedea în acest moment. Corpului suspendat între timp şi sensuri, actorul îi aduce atâta tensiune, încât nu te-ar surprinde dacă un mecanism al structurii lui ar înceta să mai funcţioneze, încremenindu-se într-o imagine a vieţii scurse, a morţii neterminate. Alunecă adânc în mecanismul abstract al personajului dând senzaţia că s-a depersonalizat, că s-a îndepărtat de sine şi s-a lăsat purtat de rol.
felicitari, d-na gavrila! in acest top, sunteti singura care a remarcat unul dintre cele mai bune spectacole pe care le-am vazut in ultimii zece ani. Casa Zoikai! Exceptionala montare, exceptionali actori
si mie mi a placut casa zoikai. comedia merge bine, asta e!