Cele mai bune spectacole ale anului 2009

Revista Yorick vă propune, înainte de acordarea premiilor UNITER, un top al membrilor redacţiei, cu cele mai bune spectacole ale stagiunii.

1. Casa Zoikăi
De M. Bulgakov, regia Alexandru Tocilescu, decor Vanda Maria Sturd­za, cu Virginia Mirea, George Mihăiţă, Gelu Niţu, Mihaela Tele­oacă, Valentin Teodosiu, Teatrul de Comedie

După ce şi-a declarat în câteva spec­tacole preocuparea pentru istoria co­munismului, după ce s-a oprit asu­pra operei lui Daniil Harms (“Eliza­veta Bam”, la Teatrul Bulandra), nu mai este surprinzător că Alexandru Toci­lescu montează un text scris de Mihail Bulgakov.
Ca şi în cazul avan­gardis­tului Harms, atât opera, cât şi viaţa acestuia sunt plasate într-o zona care îl preocupă cu frenezie pe regizor: co­munismul şi, mai ales, consecinţele lui. Spiritul rusesc surprins mili­me­tric de Tocilescu în “Oblomov” (tot la Bulandra), este transpus în alte di­men­siuni şi cu alte conotaţii în “Casa Zoikăi”.
            Acestor date li se alătură tru­pa Teatrului de Comedie cu o pres­taţie la cotă înaltă, în frunte cu Vir­gi­nia Mirea (Zoika) şi George Mihăiţă în două roluri parcă scrise anume pentru ei, iar rezul­tatul este un spectacol bine construit, plin de umor, cu un mesaj puternic pentru că ascunde în spatele comediei note cutremurătoare. Bulgakov decupează în această far­să serioasă trecerea de la vechea aristocraţie la noul comunism care pă­trunde şi în casa Zoikăi, un bordel de­ghizat în salon de modă unde se in­te­r­sectează destine triste cu de­­­zin­­vol­tura unei aparente comedii. Regizorul dublează realita­tea cu imagini spectaculoase, graţie decorului inventiv semnat de Vanda Maria Sturdza. Mergeţi la “Casa Zoi­kăi”, veţi vedea unul dintre cele mai bune spectacole din capitală.

2. Breaking the Waves sau Viaţa binecuvântată a lui Bess

După Lars von Trier, adaptarea textului Sanda Anastasof, regia Radu Alexandru Nica, scenografie Dragoş Buhagiar, MuzicăVlaicu Golcea, video Daniel Gontz, cu Ofelia Popii, Diana Fufezan, Dana Taloş, Marius Turdeanu, Ciprian Scurtea, Liviu Vlad, Adrian Matioc, Gelu Potzolli, Dan Glasu, Cristian Stanca, Teatrul Naţional “Radu Stanca”, Sibiu

Orice spectacol după “Breaking the waves” putea fi o copie după original sau un comentariu la opera lui Lars von Trier. Producţia de la Sibiu, nominalizată în acest an la Premiile Uniter, categoria Cel mai bun spectacol, nu se pretează acestor condiţii care ar fi omorî proiectul din faţă. Radu Alexandru Nica a adaptat textul de scenă, păstrând desfăşurarea filmului, dar a construit tot spectacolul în jurul Ofeliei Popii, actriţă cu date şi posibilităţi speciale, dar mai ales cu o tehnică de invidiat. Lucrul cel mai important pe care l-a indus ea spectacolului este faptul că a ignorat total compoziţia din film, reuşind, la rândul ei, să impresioneze publicul cu personajul creat, vorbind despre aceleaşi calităţi umane, dar folosind mijloacele proprii, jucându-şi fragilitatea şi forţa până la inconştienţă. A primit, de altfel, şi o nominalizare la Uniter, pentru cea mai bună actriţă în rol principal.

Radu Alexandru Nica punctează atent traseul paralel al aceleiaşi poveşti şi încheie spectacolul cu o imagine puternică, tulburătoare, curajoasă. Bess este răstignită pe un panou luminat, ca un nou Iisus, venit să salveze lumea prin iubire. Şi Dumnezeu nu uită să-i răsplătească ascultarea, aşa că, după ce ea moare, violată şi maltratată de un marinar, Ian îşi revine spectaculos din paralizie. Rămâi cu un nod în gât la sfârşitul spectacolului şi îţi revii greu. Radu Alexandru Nica preia povestea lui Lars von Trier şi o spune în felul lui, ca o experienţă personală, subiectivă, emoţionantă… A lui şi a noastră, cei care am fost martori sau doar privitori.

3. Sfârşit de partidă

de Samuel Beckett, regia Alexan­dru Tocilescu, scenografia Vanda Sturdza, cu Ion Be­soiu, Irina Petrescu, Mihai Constantin, Răz­van Vasilescu, Teatrul Metropolis

După principiul picăturii chi­nezeşti, ener­gia nu se mai acumu­lează, ci se risi­peşte în stropi mici, egali, cal­culaţi. Iar fiecare vibra­ţie din acest joc me­canic, abstract, redus la lipsa de sens care goleşte omul de cuvinte şi pro­funzimi este sursa tragicului în piesa lui Beckett şi în spectacolul de la Metropolis. Într-un colţ sunt două tomberoane înconjurate de cenuşă, mari închisori sau mic refu­giu pentru doi oameni. Mama şi tata, Irina Petrescu şi Ion Be­soiu, care îşi trăiesc cu resemnare sfâr­şitul, împăr­ţindu-şi biscuiţii cu dezin­vol­tura co­piilor. Toa­tă joaca lor este de fapt o luptă tra­gică a amintirilor. Perso­­na­jelor becke­ttiene le este refu­zată orice li­ber­tate fizi­că sau de gân­dire, iar aceas­tă schi­lodire in­terioară ia forme mate­ria­le. Regi­zorul Alexan­dru Tocilescu ma­ni­pulează semnele şi se joacă dis­cret cu emoţiile specta­toru­lui. Intră cu precizie în universul aces­tei lumi şi transformă plânsul în râs, atunci când eşti mai impresionat şi râsului îi dă gravitatea lacrimii, atunci când nu te aştepţi. Din acest joc al emoţiilor ieşi bul­ver­sat şi cu un nod în gât. Imaginile şi atmosfera domină prin tragism. Spa­ţiul semi­circular, aproa­pe închis, cenu­şiu (scenografia Vanda Sturdza), lasă deschise inter­pretările. Pe muzica lui Stan Laurel şi de Oliver Hardy, Ale­xan­­dru Toci­lescu spune povestea tra­gică a lui Beckett, găsind în actori sensul piesei, încarnând ideile ab­stracte în interpretări me­morabile. Mihai Constantin face unul dintre cele mai impresionante roluri pe care le puteţi vedea în acest moment. Corpului suspendat între timp şi sensuri, actorul îi aduce atâta ten­siune, încât nu te-ar surprin­de dacă un mecanism al struc­turii lui ar înce­ta să mai funcţioneze, încreme­nindu-se într-o imagine a vie­ţii scurse, a morţii neterminate. Alunecă adânc în meca­nis­mul abstract al per­so­na­jului dând senzaţia că s-a deper­so­­nalizat, că s-a îndepărtat de sine şi s-a lăsat purtat de rol.