Cimitirul din borcane

Dacă şi cât mai e Cehov contemporan cu noi sunt întrebări deja clişeu. Cât, cum şi de ce se apropie astăzi – când s-au împlinit, iată, 150 de ani de când s-a născut – regizorii de textele lui sunt, iarăşi, întrebări care îşi găsesc răspunsuri mai mult sau mai puţin previzibile, mai mult sau mai puţin teribiliste sau, dimpotrivă, mai mult sau mai puţin cuminţele în teatrul nostru cel de toate zilele. Iar, ca să montezi o piesă de Cehov, mai mult, poate, decât în cazul altor dramaturgi, e nevoie de o idee adevărată şi, apoi, de o distribuţie care să susţină ideea. Ceea ce se întâmplă cu „Livada de vişini” de la Teatrul Naţional din Bucureşti, cea mai recentă dintre premierele lui Felix Alexa.

Spectacolul de la TNB este una dintre acele montări care nu-şi propune să şi nici nu oferă răspunsuri. Dar în care regizorul îşi construieşte discursul fără să trădeze textul lui Cehov şi subtil racordat la lumea secolului 21. Nu sunt samovare, nu se bea ceai, nu e celebra muzică rusească de obicei înghesuită pe post de personaj în orice spectacol după Cehov, ca să creeze aşa-zisa atmosferă… Nimic din toate astea. Nu spiritul acela rusesc transformat adesea în stereotip îl veţi regăsi în „Livada…” lui Felix Alexa, ci un sentiment cumplit al dispariţiei unei lumi deja dispărute. Livada lui e un muzeu în care e expusă livada… Subtil, cu precizie matematică, regizorul surprinde întru totul imaginea lumii din jur. E moartă şi conservată. Trăim împăiaţi în borcane uriaşe şi moartea trăieşte în noi.

E straniu, e tulburător, e înspăimântător universul pe care-l creează Felix Alexa pe scenă. Dulapul cel vechi de o sută de ani al lui Gaev umple întregul spaţiu. E păstrătorul şi al livezii conservate, şi al poveştii. Ca-ntr-un număr de magie, dulapul se deschide şi personajele pe jumătate vii, pe jumătate conservate şi ele, populează iar lumea lui Cehov, lumea noastră…

Cum arată, pe scurt, „Livada…” lui Felix Alexa? Un perete din sticlă desparte două spaţii. În faţă „scena”, în spate livada, în faţă lumea cea vie – atât de vie cât poate fi amintirea –, în spate celălalt tărâm… Culoarul de trecere dintre ele e liber. Atâta timp cât livada rămâne la locul ei, uriaşă, înspăimântătoare, în zecile de borcane înşirate unul lângă altul dincolo de zidul de sticlă, în lumea din faţă oamenii trăiesc. Încet, încet, personajele încep să care borcanele în „scenă”, ca pe o otravă dulce şi ameţitoare. Şi odată cu ele în lumea lor va intra moartea. Iar moartea e un organism viu care se insinuează pervers şi contaminează totul. Treptat, lucrurile se inversează. Când toată „livada” va umple spaţiul, în spatele zidului de sticlă se deschide o lume nouă ca un schelet de metal, pe jumătate „modern”, pe jumătate apocaliptic.

Câteva imagini… Liubov Andreevna sosind cu Ania de la Paris şi împărţind daruri tuturor. Câte o jucărie veche pentru fiecare, mai puţin Varia. O jucărie care se învârteşte cu cheia. O secundă, împietresc cu toţii şi doar jucăriile dansează caraghios şi premonitoriu.

Lopahin amintindu-şi, tot premonitoriu – parcă în treacăt, şi totuşi ecoul cuvintelor lui nu se stinge nicicând – cum Liubov l-a mângâiat când era copil: „Vă iubesc ca pe o rudă de sânge sau poate chiar mai mult…”  Şi tot ce trăieşte şi tot ce moare în „Livada…” se va lega de aceste cuvinte.

Livada de vişini la finalul primului act… Un zid din borcane de compot, în spatele unei perdele. Cadavrul unei lumi. Şi o întrebare. Livada e moartă deja. Ce vor ei să salveze?

Balul straniu în cinstea dispariţiei livezii, paşii de dans, scena toată plină de borcanele de compot, vişinele scoase cu mâna din zeamă şi înghiţite.

Charlotta şi minunatul ei număr de magie.

Lopahin înghiţind compotul, noul „zeu” al livezii pierdute, învingătorul distrus şi aducător de moarte, atârnat între două lumi, cu inima rămasă atunci şi acolo, în camera copiilor din adâncul copilăriei lui. Suspendat între o imposibilă şi neconştientizată iubire din trecut pentru o Liubov Andreevna tulburătoare şi maiestuoasă – aşa cum e ea în montarea lui Felix Alexa – şi chemarea sângelui care-l îndeamnă spre „progres”…

Lopahin iubind-o pe Liubov, Liubov trăind fiorul unui amor pervers pentru un Lopahin seducător, tânăr, venind dintr-o lume pentru ea cu neputinţă de iubit. Varia iubindu-l pe Lopahin, Lopahin dăruindu-i o nucă în schimbul unei cereri în căsătorie cu neputinţă de rostit. Un gest în final, cât o livadă întreagă care a murit: Lopahin răsucindu-se spre Varia, o secundă, şi apoi dispărând.

De-ar fi să vorbim despre interpretare în „Livada de vişini” ar trebui spus, înainte de toate, că fiecare dintre roluri este construit cu o precizie milimetrică. Şi că fiecare actor îşi înţelege şi tăcerile, şi cuvintele. Că Ioana Anton în Ania şi Conrad Mericoffer în Trofimov, doi foarte tineri actori, ştiu fără nici un ton fals, fără nici o ezitare, să aducă în scenă întregul mister şi toată gingăşia unei iubiri pe care încă nu o înţeleg. Ei sunt povestea care merge mai departe. Ei găsesc drumul înapoi spre viaţă.

Apoi, Şerban Ionescu în Gaev. Cu un aer tragi-comic, descins parcă din „Piesa neterminată pentru pianina mecanică”. Nici un clişeu, nici un gest în plus, o simplitate tulburătoare. Stranietatea Charlottei interpretate de Ana Ciontea…  Varia – cel mai cehovian dintre toate personajele din „Livada…” de la TNB – mereu pe muchia fragilă dintre viaţă şi moarte, aşa cum o construieşte Irina Movilă. Şi relaţia de nepovestit dintre Lopahin al lui Marius Manole şi Liubov Andreevna a Maiei Morgenstern. Să spunem doar că Marius Manole găseşte cheia unui Lopahin fără de care „Livada de vişini” de la Teatrul Naţional şi-ar pierde echilibrul. Un Lopahin fără de care n-ar avea sens nici livada din borcane de compot, iar povestea întreagă şi-ar pierde ritmul interior.

De reproşat? Un singur lucru poate. Sunetul de topor din final. Poate livada ar fi trebuit să-şi trăiască moartea în linişte…