Studiul Publicul bucureștean de teatru, realizat în decembrie 2012 de IMAS, la cererea Teatrului Nottara, a fost dat publicității recent. Una dintre principalele concluzii, menționată într-un alt articol publicat de revista noastră, este că teatrul nu duce deloc lipsă de amatori, lucru de altfel vizibil cu ochil liber în sălile de spectatol din București. O alta este că domină de departe spectatorul tânăr, educat, cu venituri peste 1500 de lei pe lună.
Hibele ce reies din cercetarea amintită sunt însă acelea care trebuie luate în calcul de managerii teatrelor și de celelalte foruri decizionale, precum și de creatori. Una dintre ele constă în slaba prezență a adolescenților și a persoanelor trecute de 40 de ani în sălile de spectacol. Adolescenții vin la teatru, dar rar, numai din când în când, și, paradoxal, nu prea sunt prezenți la evenimentele independenților, deși multe dintre ele le sunt dedicate. Fascinați de lumea virtuală și de gadgeturile care se înmulțesc pe zi ce trece, licenii preferă Internetul. Pentru ei, mersul la teatru nu este deloc o obișnuiță. Și, evident, în acest caz vorbim și despre o lacună pe care și educația instituțională, și educația de acasă o pot îndrepta. Cine are însă timp de astfel de detalii, când școala se luptă din greu să înțeleagă ceva din programele care se schimbă an de an, profesorii se luptă cu blazarea și insatisfacția, iar părinții, cu lipsa de timp și de resurse? Aproape că nici nu mai bagă de seamă că un bilet la teatru costă, de multe ori, mai puțin decât unul la un film într-un cinematograf din mall. Cine mai are timp și disponibilitate să-i învețe pe adolescenți să trăiască frumos, frumusețea fiind mai presus de mâncare, haine și gadgeturi?
Cealaltă absență din rândurile publicului bucureștean sunt, relevă studiul, persoanele trecute de categoria de vârstă 40-45 de ani. Odată comoditatea instalată, fapt inerent și cel mai adesea neconștientizat, mersul la teatru se transformă într-un adevărat eveniment. Și el se întâmplă rar. De alte teatre decât TNB, Bulandra și Nottara nu prea au auzit și, în caz că le-a trecut pe la ureche, nu se încumetă să calce într-un spațiu neconvențional. Din inerție, comoditate, prejudecată sau pur și simplă lipsă de interes? Dacă ar îndrăzni, probabil că surprizele ar exista și n-ar fi mici. Dincolo de aspectele economice, care constituie, sigur, un motiv al absenței lor, însă doar unul, rămân trăsăturile de personalitate. Acolo se ascund adevărurile. Și, desigur, generalizările sunt nerecomandabile în ipotezele cu privire la acest fapt.
O anumită lipsă de mobilitate și de deschidere a publicului, care merge, spun realizatorii cercetării, cam la aceleași teatre (deși noi vedem că aproape toate sălile de spectacol din capitală sunt pline, ca și spațiile neconvenționale), este evidentă. Teatrele noi, care au deja un profil, se impun greu în fața spectatorilor, deși multe dintre ele oferă producții de calitate, care este însă doar o noțiune relativă, raportată inerent la gustul personal. Celor din breaslă le rămâne să identifice mijloace eficiente de a convinge spectatorii că la Teatrul Green Hours, de exemplu, la Teatrul ACT sau la Godot Café-Teatru există spectacole valoroase, interesante, demne de tot interesul. Lupta cu inerția este, știm, una dintre cele mai grele și mai de durată.
Pe de altă parte, preferința covârșitoare pentru comedie, așa cum reiese fără dubii din cercetare, rămâne un cuțit cu două tăișuri. Stare de fapt cunoscută celor care funcționează în teatrul din România, această alegere generează, până acum, două atitudini preponderente: 1 crearea de spectacole facile, după rețetă, adresate așa-zisului public larg și mizând pe numele unor actori importanți/ de notorietate, producții care aduc un câștig financiar substanțial; 2. Crearea de comedii de calitate dedicate publicului larg, care nu fac rabat de la nivelul prestației actoricești și au în distribuție artiști talentați, dar departe de a se bucura de popularitatea „monștrilor sacri“. Din păcate, varianta întâi, mai simplă, e preferată de destule teatre de stat, care însă încearcă, timid, și varianta a doua.
Important e, spuneam și data trecută, ce vor alege managerii de teatru să facă. Acum au datele unui studiu statistic. Vor alege calea ușoară și sigură sau pe cea grea și riscantă? Vor merge pe ideea „să-i dăm publicului ce știm sigur că-i place“ (judecată făcută numai după numărul de bilete vândute?) sau vor considera că e o ocazie să ofere teatru de calitate?
Print