Cine suntem? Cine sunt?

Întâi o mărturisire, pe care aş rezuma-o: „Cine sunt”. „Trăirea credinţei mi-a schimbat felul de a privi viaţa. Parcă am intrat într-o baie de lumină şi mi s-au limpezit lucrurile, m-am lămurit o dată pentru totdeauna. A încetat căutarea mea sfâşietoare. Citisem mult până atunci, mai ales despre religiile orientale, încercând să mă înţeleg. Dar nu mă odihneam cu ele. Aveau un caracter labirintic, dădeam de o uşă, mă bucuram, când colo intram într-un tunel. Pe când acum, am intrat într-o lumină; ştiu că fără Dumnezeu nimic nu este posibil, ştiu că prin credinţă poţi muta şi munţii, nu mai am teama de răul care mi s-ar putea întâmpla. Trăiesc cu nădejdea creştină că viaţa de aici nu este decât o pregustare pentru viaţa de dincolo.”

Apoi o a doua mărturisire: „Cine suntem”. „<Că mai întâi de toate este tăcerea, iar tăcerea face oprire, oprirea face umilinţă şi plângere, iar plângerea face frică şi frica face smerenie, smerenia face socoteală de cele ce vor să fie, iar acea socoteală face dragoste şi dragostea face sufletele să vorbească cu îngerii. Atunci va pricepe omul că nu este departe de Dumnezeu.> În aceste cuvinte ale lui Neagoe Basarab se află portretul esenţei creştine a neamului românesc.”

Cartea lui Dan Puric „Cine suntem” (apărută la Editura Platytera) e un caz special de scriitură. De fapt, este o carte în care sunt adunate interviuri şi conferinţe susţinute de cel despre care se poate spune la acest moment că este deopotrivă  actor şi mărturisitor al lui Hristos, cum singur îi place să se numească. Volumul este cu totul diferit, aşadar, de restul cărţilor scrise de actori, pe care le-am adunat în acest număr, e diferită şi prin conţinut, şi prin faptul că textele n-au fost inţial destinate tiparului, ci rostirii în public. Nu e o poveste, ci este istoria unui drum. Drumul spre credinţă, spre Adevăr şi spre lumină. Nu e nici eseu despre suferinţă sau despre poporul român şi totuşi e vorba şi despre suferinţă, şi despre poporul român… şi despre dreptate şi nedreptate, şi despre frumuseţe şi despre ce e urât şi, mai ales, despre descoperirea de sine.

Nu citiţi cartea lui Dan Puric dacă nu sunteţi pregătiţi pentru un exerciţiu de autoînţelegere, uneori de autoflagelare, dacă nu sunteţi dispuşi să renunţaţi pentru câteva ore la statutul de „cetăţeni europeni”  şi să deveniţi români şi creştini, dacă nu sunteţi dispuşi să fiţi câteva ore Don Quijote şi să vă luptaţi cu morile de vânt. Nu încercaţi, aşadar, să lecturaţi „Cine suntem” dacă vă simţiţi prea „moderni” şi bine racordaţi la lumea din jur, căci textele lui sunt un fel de bombă subversivă ce s-ar putea să vă distrugă măştile sociale şi să vă facă să vă priviţi sufletul. Nu e atât un exerciţiu de sinceritate cu sine, cât un obligatoriu exerciţiu de sinceritate cu mine…

Dar, dacă aveţi curaj, curajul de a nu vă lasă prinşi în preconcepţii şi de a (vă) descoperi, citiţi cartea lui Dan Puric! Nu e o poveste, dar te poate face să trăieşti o poveste. Începe dinspre lumea lui interioară şi continuă cu lumea din jur căreia îi aparţinem cu toţii. Cum o vedem e o problemă de alegere… „Pe axa orizontală se creează confuzii, chiar la nivel de stat; vreţi să vă dau un exemplu? Cea mai oribilă emisiune, <Cel mai iubit dintre români>, în care Eminescu alerga la 100 metri garduri, în cultura română, lângă Guţă şi Adrian copilul minune, Brâncuşi, Lucian Blaga, Mădălina Manole, Constantin Noica, Gigi. Cu această ocazie, mi-a telefonat o isterică de la televiziune: <Bună ziua, dle Puric, am dori pentru acest concurs să-l apăraţi pe Eminescu.> <Dar ce-a făcut doamnă, a furat?>”

Sau, tot o problemă de alegere… „Fiul meu m-a întrebat, când avea vreo cinci anişori: <Tata, pe om l-a făcut Dumnezeu sau se trage din maimuţă?> Şi i-am zis: <Pe om l-a făcut Dumnezeu, dar sunt câţiva şi din maimuţă, ţi-i arată tata mâine la teatru>.” Pe alocuri agresiv, asumat agresiv, în numele acelei „sfinte mânii”, discursul lui Dan Puric este, cu siguranţă, unic în literatura acestor decenii din urmă şi în societatea contemporană. „Umil este un cuvânt frumos, umilinţa te apropie de smerenie. Nu umili. Slugi! Adică, în habitatul politic românesc, sunt două dimensiuni: dimensiunea de vasal vizavi de celălalt mai puternic şi dimensiunea de brută vizavi de propriul popor.”…

Un alt motiv ca să citiţi „Cine suntem”? Dacă l-aţi văzut pe Dan Puric pe scenă, dacă l-aţi văzut dansând în „Toujours l’amour” sau în vreunul dintre celelalte spectacole create de el, veţi descoperi o cu totul altă latură a lui, veţi descoperi tristeţi şi judecăţi, unele aspre, altele mai blânde, unele cu sine, altele cu celălalt, veţi descoperi un om care luptă… cu morile de vânt: „A vorbi acestei lumi despre sensul vieţii, al morţii şi al suferinţei în înţeles creştin pare o imensă inutilitate, ce frizează absurdul. Şi totuşi, spune Sf. Apostol Pavel: <Nădăjduiţi!>”

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.