Colombina şi Arlecchino în „Capcana timpului”

Spectacolul „Capcana timpului” a fost prezentat în ediţia de anul trecut a proiectului „Comedia ţine la TINEri”, iar din toamna lui 2010 a şi intrat în repertoriul Teatrului de Comedie, unde se joacă la Sala Studio. Un scenariu pornind de la commedia dell’arte, creat de regizoarea Gabriela Dumitru, o povestioară care are ca pretext dragostea şi care se joacă poetic şi comic de-a timpul şi de-a spaţiul, creând partituri delicioase pentru actori.

În mecanismul unui ceas se petrece la infinit, zi de zi şi clipă de clipă, aceeaşi poveste între personajele care ies la oră fixă şi-şi fac „numărul” de ani şi ani. O Colombina, cu tatăl ei, Cucul, cel zgârcit, un Arlecchino şi doi amorezaţi: poetul cel visător şi soldatul fanfaron. Prinse pentru totdeauna în „capcana timpului” cele cinci personaje repetă sisific întâmplările. Nimic nu se schimbă… şi totuşi nimic nu rămâne la fel.

Scenografia lui Nermine Said, cu parfum de film de desene animate, este un spaţiu foarte potrivit pentru povestea Gabrielei Dumitru, „după o idee de Flaminio Scala”. Iar commedia dell’arte – cu câteva excepţii despre care am mai scris, gen trupa Dell’Arte – rămâne în teatrul românesc contemporan un spaţiu prea puţin străbătut. Spectacolul de la Teatrul de Comedie exploatează tocmai resursele cele mai frumoase ale acestui gen, chiar dacă în unele momente sunt îngroşări nejustificate, chiar dacă actorii forţează nota pe alocuri… Întreaga montare este concepută ca un desen care prinde viaţă, se animă în faţa publicului, ca într-un pop-up book. Şi nu-şi propune să fie mai mult decât ceea ce este: o comedie poetică, bine înfiptă în acelaşi timp în lumea commediei dell’arte şi în cea contemporană. Şi ambele se intercondiţionează şi îşi creează justificări, iar regizoarea îşi ia libertatea „totală” de a construi în „limitele” pe care acest gen de teatru le impune, aşa cum s-au perpetuat ele până astăzi.

Decorul reprezintă un ceas uriaş, în care, la ore fixe, cei cinci actori-păpuşi ies şi repetă cu aceleaşi mişcări un joc vechi de sute de ani. Apoi, când micul ritual a trecut, în interiorul mecanismului se întâmplă poveşti…

Colombina (Gloria Găitan), etalând pe scenă un farmec de madona angelicata combinat cu unul de data mai recentă, este femeia îndrăgostită de… Leonardo da Vinci, ţinută sub cheie de un tată autoritar şi râvnită de toţi cei trei bărbaţi închişi în aceeaşi lume cu ea: Arlecchino, Don Sufleţel Inspiratul şi Căpitanul Balamuc. Idealul – Leonardo – păleşte şi realitatea îi ia locul. Colombina se oferă celui care-i va convinge tatăl să i-o dea de nevastă… De aici un întreg lanţ de situaţii comice mizând pe minim efort, maxim efect în rândul publicului. Desigur, fără să lipsească, aşa cum spuneam, tuşele groase şi în construcţia situaţiilor, şi în cea a personajelor, şi, mai ales în interpretare. E valabil şi pentru Sandu Pop în rolul Căpitanului Balamuc – soldatul (prea) fanfaron, şi pentru Daniel Iordan în cel al poetului Don Sufleţel Inspiratul – autocaricaturizat în exces – şi pentru Adrian Ciobanu (pe alocuri) în cel al Cucului – tatăl Colombinei. În schimb, Dragoş Huluba şi Gloria Găitan păstrează măsura şi firescul şi doza de poezie bine combinată cu cea de umor, întocmai cum o cere scenariul şi aşa-zisele reguli ale commediei dell’arte.

Povestea Gabrielei Dumitru e o mică farsă (existenţială!), dulce-amară, cu intervenţii regizorale delicate şi frumoase ca imagine, o parabolă scenică despre destin, sfârşită, aşa cum a-nceput, aşa cum a fost dintotdeauna. Colombina şi Arlecchino rămân închişi în timpul lor, în povestea lor, în cadranul ceasului uriaş din scenă.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.