La început de an, unele teatre își anunță proiectele și intențiile. Unele încep în forță, creează un orizont de așteptare, altele se dezmorțesc mai greu. Unele anunță planuri abstracte, altele sunt la obiect. Unele tac și fac, altele vorbesc și nu fac.
Mergând, în ultimul an, la diferite conferințe de presă organizate de instituții de spectacol, am constatat încă o dată o frustrare justificată a PR-ilor, a secretarilor literari, a echipei care se ocupă de un proiect, fie el un spectacol, un atelier etc. O frustrare cauzată de numărul mic al jurnaliștilor/ cronicarilor care vin la o conferință de presă, ca să nu mai zic de absența reporterilor de televiziune. Cel puțin de când s-a desființat TVR Cultural, rar vezi o cameră de luat vederi la o astfel de întâlnire.
Cea mai recentă confirmare mi-a venit joia trecută, când ArCuB a organizat o conferință de presă pentru a anunța premiera spectacolului Însemnările unui nebun de N. Gogol, cu Marius Manole și muzicianul Alexandru Bălănescu, în regia lui Felix Alexa. Au fost prezenți cei trei artiști și echipa de la ArCub, așteptați de mai toată lumea activă în zona culturală a presei: jurnaliști de la radio, de la câteva reviste, de la un cotidian. Nu și de la vreun post de televiziune.
Oricât n-ar recunoaște-o, artiștii vor vizibilitate și știu că ea este mai mare dacă au parte de mediatizare la televizor. Cât despre ziare, ele cel mult anunță un eveniment într-un spațiu meschin, fără a se ocupa de reflectarea și comentarea evenimentului așa cum ar trebui într-o lume civilizată. Ce uită, ce nu știu sau ce nu înțeleg PR-ii, secretarii literari și artiștii deopotrivă este că jurnaliștii sunt și nu sunt de blamat pentru că nu prea mai vin la acest gen de conferință de presă. Se întâmplă așa pentru că televiziunile nu au emisiuni dedicate actualității culturale, ziarele au rămas fără pagini de cultură (pe ideea, falsă, că nu interesează așa ceva), revistele se tot împuținează. Dacă ești redactor la pagina de cultură a unui cotidian, există următoarele posibilități: 1. să anunți subiectul (premiera spectacolului X), să mergi la conferință, să te întorci în redacție și să ți se spună că nu mai e spațiu decât de o știre; ești frustrat, publici știrea, artiștii din spectacol sunt frustrați că te-au văzut la conferință, au vorbit cu tine, și tu ai scris numai trei rânduri; 2. să nu treci pe la conferință, știind că nu vei avea cum să scrii, consecința fiind că organizatorii și artiștii rămân cu impresia că nu te mai interesează ce fac; 3. să vrei să vii la conferință, să ai un spațiu dedicat subiectului, dar să nu te poți mișca de pe scaunul din redacție, pentru că șefilor nu li se pare imperios necesară deplasarea ta, căci, oricum, acolo nu vezi spectacolul și informațiile comunicate ajung (deși nu totdeauna) la tine via agențiile de știri, iar ei nu vor nimic în plus în articol, fiindcă este vorba despre un domeniu fără miză, din punctul lor de vedere.
Care e cazul fericit, dat fiind contextul general în care ne zbatem, îngreunat enorm de prejudecățile și preocupările celor care au pâinea și cuțitul? Cazul fericit este primul. Documentare maximă, concretizare minimă. Între nimic și puțin, omul obișnuit alege varianta a doua. Dragi artiști, PR-i, secretari literari, organizatori de evenimente culturale, sălile de teatru sunt pline, sălile de concert sunt pline, la lansările de carte vine destul public, festivaluri se organizează, majoritatea sunt demne de interes, dar… șeful din presă crede că teatrul, cartea, muzica nu sunt de interes public. Fiecare cu logica lui. Acum e la putere logica aceluiași șef care se întreabă necontenit de ce ziarul pe care-l conduce pierde cititori în fiecare zi. Chiar așa, de ce?
Print