Constantin Chiriac: Verbul “mă descurc” este probabil duşmanul existenţial al poporului român

Anul acesta Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu a ajuns la cea de-a 18-a ediţie. Cum s-a construit în timp acest festival, ce poveşti se ascund în spatele celor aproape două decenii de când a început, ce înseamnă Sibiu şi FITS pentru România şi în lume, sunt câteva dintre lucrurile despre care am stat de vorbă cu Constantin Chiriac, directorul Teatrului Naţional „Radu Stanca” şi directorul Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu…

Să începem de la FITS… Cum s-a schimbat festivalul de la prima ediţie şi până azi şi cum v-aţi schimbat dumneavoastră odată cu el?

E foarte greu de răspuns la un astfel de demers… În clipa în care reuşeşti să ajungi în 18 ani într-o postură de al treilea festival din lume, în primul rând ca număr de spectatori, ce mai e de spus?! Faptul că în 18 ani am reuşit să depăşim cel mai important festival al lumii Edinburgh, care are 67 de ediţii, trei sute şi ceva de spaţii de joc… spune totul. Bineînţeles că Edinburgh-ul e un fenomen, că înseamnă zece festivaluri în acelaşi timp şi vine, bineînţeles, Fringe în care toate lumea poate să meargă numai că merge pe cheltuială proprie… Eu am reuşit să construiesc în 18 ani 66 de spaţii de joc şi, în acelaşi timp, din punct de vedere al managementului şi al filosofiei dezvoltării unui eveniment, am considerat că noi nu avem timp să dezvoltăm în acelaşi ritm şi în aceeaşi formulă ceea ce vesticii au făcut, aşa că am considerat că e important să impun o selecţie. Deci dacă în cadrul Fringe la Edinburgh sau la Off la Avignon toată lumea poate să vină şi să participe plătind, eu am considerat că dezvoltarea sănătoasă a unui eveniment este prin calitate. Şi sunt invitat la alte festivaluri importante ale lumii datorită standardelor de calitate pe care eu le-am impus în festivalul de la Sibiu. Pentru că la un moment dat, dacă nu ţii stindardul calităţii, publicul se depreciază. Şi dvs, călătorind la multe spectacole din România sau din lume, vedeţi că, din păcate, evenimente chiar subculturale – şi o spun cu mare tristeţe – beneficiază de o credibilitate şi de un aport contrariant al publicului, pentru că aşa-zişi lideri de opinie şi aplaudă lucruri mediocre sau chiar subculturale. Vă imaginaţi că ceea ce eu am gândit pentru Sibiu, pentru România, pentru lume, este un festival pe care nu întâmplător l-am construit, iar el a ajuns în această postură absolut fabuloasă, de a fi al treilea festival din lume, strângând din dinţi, construind o echipă serioasă, construind premisele pentru Capitala Culturală Europeană în 2007. Nu s-a făcut până acum nici o analiză serioasă a aceea ce a însemnat Capitala Culturală Europeană de la Sibiu… Numai cu universităţile din străinătate am putut să fac acest demers pe care, din păcate, nu am cum să-l impun la nivel românesc, pentru că lumea nu este interesată. Sibiul a fost singura capitală europeană care la un an după ce programul s-a încheiat nu a avut o cădere a numărului de turişti – aşa cum s-a întâmplat în toate celelalte capitale şi vorbesc de cele mai mari succese care au fost vreodată, Glasgow şi Lille, care au atras fonduri europene mult mai mari decât am atras eu. Ei bine, 2008 a avut cu 12 la sută mai mulţi turişti faţă de 2007, 2009 mai mult decât 2008, iar 2010, mai mult decât 2009. Iar în 2011 vă garantez că vor fi mai mulţi decât în 2010. E un lucru care ar trebui să dea de gândit structurilor care se ocupă de tot ceea ce înseamnă management cultural… Vă mai spun un lucru. De 17 ani mă bat cu toţi miniştrii Culturii, nume importante, inclusiv marele meu profesor Ion Caramitru. Cu toţi am avut discuţii foarte importante şi toţi la început au avut energie şi gânduri şi entuziaste. Numai că eu am venit cu o propunere foarte serioasă care nu s-a întâmplat… Eu sunt director aici de un număr important de ani. Şi fiecare director, într-o instituţie publică din România, din păcate, încearcă să găsească un maximum de profit cu un minimum de efort. Eu am gândit total invers. Să găsim o formulă de a eficientiza efortul pe care-l facem şi de a primi o răsplată pe măsura efortului pe care-l facem. Nu să ne facem că şi că şi că… Bun! Deci de 17 ani încerc la nivelul fiecărui ministru al Culturii să impun un lucru simplu şi fundamental. România are nevoie de o agendă culturală. Oameni buni, de 17 ani România nu are o agendă culturală! Eu sunt de acord că se alocă bani puţini şi că cu toţii de plângem şi că trebuie să înjurăm toţi politicienii care sunt aşa cum sunt şi că se duc numai în talk-show-uri tâmpite şi că fac tot felul de festivaluri în care îşi scot bănuţii lor de la Festivalul Usturoiului până la Festivalul Sfeclei… Pentru că, din păcate, şi le număr pe degete, sunt două sau trei evenimente, recunoscute la nivel mondial. În afară de Festivalul de la Sibiu, mai este Festivalul Enescu… Cu regret mare o spun, Festivalul Naţional de Teatru nu este recunoscut la nivel mondial. Şi din păcate FNT primeşte o sumă similară cu FITS. 1.500.000 de lei. În condiţiile în care FNT nu are mai mult de 37-38 de spectacole din România, eu având 37 de spectacole pe zi, din lume! Eu aş vrea să se întâmple totuşi o dezbatere publică serioasă în aşa fel încât banii să nu se mai ducă pe găşti, pe nenorociri, pe subproducţii. Şi vreau şi ca Enescu să crească din ce în ce mai mult, dar e inadmisibil ca un festival să trăiască 99 la sută din finanţare publică… Deci FITS, cel mai mare festival al artelor din România, are 26 la sută aport din bani publici. Vreau şi sper din toată inima că se va ajunge să nu se mai treacă peste baremul de 50 la sută. Cum spuneam, eu în clipa asta primesc doar 26 la sută, în condiţiile în care eu am 60 de mii de spectatori pe zi, mai mult decât orice meci de fotbal sau de alt sport. Este anormal ca lumea să nu gândească că un asemenea eveniment nu consumă bani publici, ci aduce profit. Să-l văd eu pe investitorul deştept din România care spune „Dle Guvern, dle prim-ministru, eu pun 26 la sută cerere de bani publici. Aduc 74 la sută bani privaţi, europeni, internaţionali etc.” Câte business-uri în România se dezvoltă aşa?!

În aceşti optsprezeceani cu cine a trebuit să vă luptaţi cel mai mult?

Cu mentalitatea, cu birocraţia, cu lipsa de cuvânt, cu tot ceea ce înseamnă indolenţă, cu „lasă-mă să mă descurc” – este verbul care mă enervează cel mai mult. Am încercat în cei 18 ani ca tot ceea ce am construit să nu fie pe teren nisipos. Teatrul Naţional din Sibiu este unul dintre cele mai importante din lume, face parte din Liga Campionilor. Nici un teatru din România nu mai este şi sunt foarte puţine din Europa care se află în situaţia privilegiată de a fi într-un asemenea consorţiu. Ca lumea să înţeleagă trebuie să facem comparaţii… E ca şi cum mâine, Dinamo sau Rapid sau Steaua ar fi primite peste noapte, datorită valorii lor, alături de Manchester United, Barcelona, sau Real Madrid… Ăsta este adevărul şi lumea trebuie să înţeleagă şi mă bucur că sunt site-uri, publicaţii care încep să mă întrebe şi că oamenii încep să deschidă ochii. Nu se poate la nesfârşit să minţim acest popor. Trebuie să ne punem în postura de la egal la egal cu cele mai mari forţe ale lumii, fără complexul unui popor care a fost laş, ţinut sub comunism, altfel nu vom face niciodată nimic. Avem un complex în faţa ruşilor. Este o mare putere care ne-a luat resursele, care a schimbat radical soarta României. Ei bine, bunicul meu a fost unul din cei mai bogaţi oameni din România. Şi i s-a luat tot. Iar bunicul când a murit, la 105 ani, un om puternic, care nu a făcut nici o concesie şi a zis „nu ruseşte în neamul meu”! Eu am jucat în spectacole, în filme în rusă, numai că eu nu ştiu alfabetul. Pentru că a trebuit să respect acea lege pe care a impus-o bunicul. Revenind… Aduc de 15-16 ani spectacole din Rusia. Am impus – şi vă dau toate actele, dacă vreţi să vedeţi – că niciodată n-am adus un spectacol din Rusia decât pe picior de egalitate. Dacă ei au pus 50 la sută din costuri, am pus şi eu. Nu contează că era Nekrosius sau Lev Dodin. De-a lungul timpului am adus aceste nume şi nu o dată… ei bine, niciodată eu n-am plătit mai mult de 50 la sută. Vreau să văd şi eu un politician, un om de afaceri din România care va veni şi va spune, da, am făcut o afacere cu Rusia în care suntem pe picior de egalitate… E o provocare pe care eu o lansez politicienilor, oamenilor de afaceri din România.

Vă mai amintiţi ce spaime vă bântuiau atunci când aţi început să faceţi festivalul?

Am dezvoltat acest fesival în acord cu viaţa. Am pornit de la trei ţări şi opt spectacole. Astăzi festivalul are 70 de ţări participante, 66 de spaţii de joc, 350 de evenimente, 60 de mii de spectatori pe zi. În clipa în care pleci de la trei ţări şi opt spectacole şi ajungi la 350 de evenimente, în 18 ani este vorba englezului „out of mind”… Bineînţeles că lucrurile n-au fost simple. Au fost cu sânge, cu viaţă… Festivalul s-a dezvoltat, cum spuneam, în acord cu viaţa. Viaţa ne-a învăţat ce trebuie să facem. În acelaşi timp am învăţat o lecţie extraordinară, că echipa este cea mai importantă. De-a lungul timpului s-a perindat în echipa pe care o conduc mii de oameni, şi nu glumesc. Mii! Şi mulţi dintre ei sunt acum în structuri foarte importante ale lumii. Din Canada până în Statele Unite, din Japonia până în Africa de Sud… Este, dacă vreţi, cel mai important network pe care România îl are acum în lume şi pe care probabil că-l voi materializa destul de curând, în aşa fel încât lumea să înţeleagă că FITS este poate cel mai important brand al României. Şi că el poate să aducă atât de mult profit României, cum nu putem să ne imaginăm.

Cât de mult a pierdut actorul Constantin Chiriac în faţa managerului?

Nu e o problemă de a pierde sau a câştiga. Un om este un om… Eu sunt un om. Un om care a crescut cu bune şi rele. M-am născut într-o familie în care aveam guvernantă, aveam pian şi după patru ani, când ne-au luat tot ruşii, m-am trezit desculţ. M-am maturizat la patru ani când am învăţat alfabetul, socotelile, iar primii mei bani i-am câştigat – şi probabil că au fost cei mai curaţi bani – spunând Crezul în biserică, în localitatea în care m-am născut. Primii mei pantofi de după nenorocierea cu bunicul i-am câştigat spunând poezii… Revenind la întrebare. Starea mea de sănătate se datorează poeziei. Nu glumesc. Pot să spun poezie vreo trei săptămâni în continuu. Am făcut până acum one-man show-uri în 54 de ţări ale lumii, în engleză, franceză, rusă, italiană… Am câştigat sute de premii. Eu mă manageriez în tot ceea ce înseamnă spectacolele pe care le-am produs. Bineînţeles că e foarte dificil să poţi să ţii în spate un festival şi în timp am avut momente când n-am avut finanţări, când mi-am pus casa amanet… Dumneata dacă ai fi avut un soţ de genul ăsta ai fi divorţat, nu?!… Câţi oameni ar fi făcut asta? Şi nu s-a întâmplat o dată, ci de trei ori. Pentru că finanţările care veneau de la UE în anii ’90 întârziau. Nu mai există alt festival independent în România. Toată lumea spune că face evenimente independente, dar ele sunt sub auspiciile unei structuri de stat. Nici FNT nu este un festival independent. Deci până nu se vor face astfel de structuri independente România nu va progresa. Regret, avem creativitate extraordinară, dar n-avem metodă, n-avem seriozitate, nu avem putere şi credinţă să luptăm pentru un ideal… Verbul „mă descurc” este probabil duşmanul existenţial al poporului român.

Festivalul ăsta îl simţiţi indisolubil legat de Sibiu? L-aţi putea face în alt oraş?

Nu. Nu se poate face în alt oraş. Eu sunt născut în Iaşi. Iar Iaşiul este probabil unul din locurile cele mai frumoase pentru artişti. Tata are 17 fraţi, mama are 16 fraţi. Eu dacă vreau mâine să fiu parlamentar al României, mă duc în Iaşi şi-mi adun toate rudele, toţi prietenii şi toţi colegii de la Liceul Negruzzi şi ajung parlamentar foarte uşor. Eu am terminat şef de promoţie, speciala de matematici, şi din cauza asta sunt cine sunt pentru că toate bugetele festivalurilor, ale teatrelor, tot ceea ce se întâmplă pe proiectele pe care le concep sunt în capul meu, nu mă poate înşela nimeni. Când sunt într-un loc în lume şi simt că se poate naşte un proiect, am în cap configurarea proiectului şi a bugetului şi din cauza asta am succes, pentru că sunt primul care spune Da sau Nu. Mă pot aventura într-o chestie care unora li se pare aberantă. Numai că cine este primul care face şi propune ăla este învingător! Revenind, dacă mă duceam la Iaşi când am terminat şef de promoţie, în 1980, eram genial seară de seară, chiar dacă eram prost. Şi atunci am ales Sibiul. Un oraş rece, conservator, elitist, un oraş rău… Dar un oraş cu stea. Un oraş pe unde trec drumurile economice, culturale ale Europei. Să nu uităm că la 1453 era spectacol în Piaţa Mare. Pe vremea aia nu exista nicăieri în această zonă idee de spectacol. Există la Brukenthal prima ediţie a operelor Shakespeare, cortina de la primul teatru care are 414 ani, primul teatru care a fost pe teritoriul României… Deci eu am venit într-un loc cu stea. Vorbeam odată cu un prieten din Statele Unite şi el mi-a spus un lucru absolut formidabil. Probabil că politicienii noştri ar trebui să-l înţeleagă. Mi-a zis: „Constantin, dacă ne-am imagina România ca pe-o hartă, întinsă undeva pe-o podea, şi care e făcută dintr-un material frumos, din bumbac, şi la un moment dat se întâmplă o catastrofă, ca în orice parte din lume, vine o inundaţie, un tsunami, o catastrofă, cum salvăm harta României?” Zice: „O luăm de Sibiu şi o ducem aşa în sus şi România este salvată”. Iată un titlu de articol. Pentru că peste tot în România şi în lume toată lumea spune „Sibiul este altceva decât România.” Uite, astăzi, am venit de la teatru spre casă, am avut două spectacole şi am trecut prin centru. Toate pietonalele erau pline de terase şi toate terasele pline. Se vorbeau toate limbile lumii… Sibiul e un brand turistic al României, care aduce imagine, profit. La „Faust” în seara asta s-au vândut din 325 de bilete 217 în afara ţării, ieri la fel… Mâine jucăm „D’ale carnavalului” şi la fel. E clar că e un grup foarte mare de străni care au luat un număr de bilete pe patru zile. Deci vă imaginaţi ce înseamnă Sibiul ca destinaţie culturală. Faptul că vin sute de oameni pe weekend să vadă un spectacol şi că ei vor sta la hoteluri, plătesc taxiuri, se duc la restaurante… Asta este marea dezvoltare sănătoasă a acestei comunităţi în timp, printr-un dat cultural.

Aţi fost în toată lumea, prin compraţie cu alte sisteme teatrale, ce e în neregulă în cel din România? Ce vă deranjează cel mai tare?

Neseriozitatea. Lipsa de proiect, de program… Am început să-ţi spun mai devreme. De 17 ani încerc să conving un ministru al Culturii că ministerul nu produce cultură, ministerul trebuie să administreze. Să găsească formula de politici culturale. Şi lucrul cel mai important şi mai simplu ar fi următorul: să găsim voinţa politică care e normal să se exercite la nivelul partidului de guvernământ. Eu, Chiriac, sunt directorul Teatrului Naţional din Sibiu, care a dorit să fie sub autoritatea locală, e singurul Teatru Naţional din România care se află sub autoritatea locală, nu centrală. Şi asta ar fi o chestie de dezbatere serioasă. Pentru că e aberant ca Teatrul Naţional din Iaşi sau din Cluj sau Timişoara, cu excepţia poate a celui din Bucureşti, să nu fie sub autoritate locală. El este de recunoaştere naţională, dar aparţine Iaşiului, Timişoarei etc. Nu aparţine ministerului Culturii, este o aberaţie. Noi toţi suntem angajaţi pe un proiect de manager pe bani publici. Este aberant ca tu, ordonator de credite, să nu-mi impui mie un standard. Cum să mă laci pe mine în dolce far niente? Ia-mă de guler şi spune-mi, „Dle Chiriac, dle Darie, dle Măniuţiu şi aşa mai departe…, într-un an, ce spectacole îmi dai mie pe banii pe care eu ţi-i dau? De la banul public?” Şi eu îţi spun: „Eu, Chiriac, îţi dau 14 spectacole.” Ia mai întrebaţi alte teatre să vedem câte spectacole? Că sunt multe care spun că dau două, trei, cinci, şapte maxim, inclusiv Teatrul Naţional din Bucureşti, cu tot respectul pentru profesorul meu. În acelaşi timp, eu, Ministerul Culturii, zic „Chiriac este nebun. Face 14 spectacole, dar eu, Ministerul Culturii, iau în consideraţie şi nebunii, şi laşii, şi pilele… Dar eu, Ministerul Culturii fac o agendă culturală a României, în care spun: „Ia nu mai faceţi voi trei festivaluri în acelaşi timp, pe bani publici! Hai să facem o agendă culturală pe un an, să mă întâlnesc cu dna Udrea, şi să găsim o formulă prin care, după cum face nebunul ăla de la Sibiu, Chiriac, care aduce 200-300 de străni pe weekenduri să vadă spectacolele şi să umple hotelurile, să se întâmple în mult mai mică măsură, dar să se întâmple în România peste tot.” Şi vă garantez eu că în doi-trei ani se dublează numărul turiştilor. Eu nu vreau decât să fiu tras la răspundere alături de toţi colegii mei. Şi nu vorbesc aici numai de teatre, vorbesc de filarmonici, directori de muzee, de tot ce înseamnă instituţie de cultură, care trebuie să dea un program măcar pe un an înainte. Eu, acum, ar trebui să dau programul pe 2012 Sunt dispus să-l dau pe 2015…

Există ceva ce v-ar face să vă opriţi să faceţi acest festival?

În clipa în care nu voi mai putea, voi spune… Dar toate structurile pe care le-am conceput în Sibiu sunt pe principiul vaselor comunicante, toate se ajută între ele. Este imposibil ca festivalul de la Sibiu să nu crească de la an la an. Şi, din 2007, în pofida crizei, festivalul a crescut. Este mult mai mare, în pofida faptului că bugetul nu a crescut faţă de anul trecut, iar cheltuielile sunt mult mai mari şi vorbesc de drepturile de autor care s-au triplat, TVA-ul care s-a dus cu o treime mai mult, costul benzinei… Eu lucrez cu acelaşi buget din 2010, dar programul anului este cam cu o treime mai mare. Şi vorbesc nu numai cantitativ, ci şi calitativ. Anul trecut am avut Peter Brook, Eugenio Barba… Anul ăsta am Celestini, cel care a luat premiul Veneţia pentru film (şi anul ăsta fac prima secţiune de teatru-film). Aduc pentru prima data Burgtheater în România, pe Emma Dante, cea care a inaugurat Scala din Milano acum trei ani când a fost renovată… Teatrul Naţional din Bruxelles, aduc Jazz Balet de Montreal, Nekrosius, nume absolut uriaşe.

Poate numai dacă Dumnezeu îmi dă mâine un semn sau mă pedepseşte şi-mi spune „Gata, trebuie să fii neputincios” şi să mă arunce într-o zonă a neputinţei fizice sau intelectuale… Dar eu încerc ca festivalul să existe dincolo de tot ceea ce înseamnă forţa şi puterea mea. Ştiu că e foarte dificil, dar tot ceea ce construiesc acum construiesc în aşa fel încât structurile astea să dăinuie. Ştiu că nu va mai fi nimeni care să poată să le ţină pe toate în mână, pentru că eu le-am construit, eu le-am născut, eu am tratat cu toţi cei care au fost în jurul meu, dar încerc în această clipă şi am în echipă oameni excepţionali. Şi tot ce-am făcut n-am făcut pentru că am fost eu, ci pentru că am construit o echipă. Lumea trebuie să înţeleagă că niciodată nu poţi să faci lucruri extzraordinare când eşti şef peste proşti, ci atunci când eşti şef peste oameni excepţionali. Festivalul de la Sibiu e azi o structură care e respectată peste tot în lume, poate mai mult în lume decât în România…

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.