Conu Leonida faţă cu… Apocalipsa

Fie că şi-a propus sau nu, spectacolul Dianei Dragoş „Conu Leonida faţă cu reacţiunea” de la Teatrul Naţional din Craiova este o exemplificare scenică justă a afirmaţiei lui Ibrăileanu, pe care, de altfel, îl citează în Caietul program: „Conu Leonida e atât de lipsit cu totul de realism, fiindcă e rupt total şi iremediabil de realitate.”

Câştigătoare a unui proiect-concurs iniţiat de Teatrul Naţional „Marin Sorescu” din Craiova, Diana Dragoş, absolventă anul trecut a unui masterat în regia de teatru, la Cluj, propune o viziune deloc previzibilă şi bine argumentată asupra piesei lui Caragiale. O scenografie (semnată de Adriana Dinulescu) extrem de inspirată, – unul din acele cazuri fericite şi tot mai rare, în care decorul funcţionează cu adevărat ca parte a ideii regizorale – de o parte, o cameră de păpuşi izolată şi de cealaltă parte, „mulţimea dezlănţuită”. Două spaţii care se întretaie şi se întrepătrund în diferite momente ale spectacolului, unul dintre ele, pseudo-realitatea în care trăiesc Leonida şi Efimiţa, iar celălalt, (i)realitatea aşa cum o percep ei… Trecând dincolo de graniţele textului lui Caragiale şi renunţând la aproape orice implicaţie politico-socială, lectura Dianei Dragoş construieşte o lume stranie mobilată de spaimele din interior şi de proiecţiile lor în lumea exterioară.

Pe scena de la sala Studio, în mijloc se deschide o cameră delicată, albă, un fel de copie la scară mai mare a cămăruţelor din jocurile de altădată dintr-un muzeu al jucăriilor şi, în acelaşi timp, un „interior” de cameră veche de fotografiat… Două „pătuţuri” – printr-un interesant efect scenografic, obiectele toate par aproape miniaturale –, o bicicletă, o măsuţă cu un aparat de radio, care funcţionează în mod ciudat numai când sunt acţionate roţile bicicletei, două ferestruici de căsuţă din poveste, iar undeva, în planul al doilea, un spaţiu intermediar, un loc unde se întâlnesc irealitatea şi pseudo-realitatea. Căci acesta este, în sine, jocul pe care îl propune regia şi care este coerent până la un punct… Sau, mai bine zis, justificat până la un punct. În căsuţa care funcţionează şi ca o mică scenă, două păpuşi îmbătrânite se joacă de-a viaţa. (Ideea de teatru în teatru există, dar nu e cu adevărat articulată, se pierde şi se regăseşte în diverse momente, unul dintre cele mai reuşite fiind cel din final, în care toate „straturile” mini-scenei improvizate se prăbuşesc unul după altul – efectul este puternic –, o metaforă frumoasă pentru sfârşit, orice gen de sfârşit.)

Aşadar, Leonida şi Efimiţa, pierduţi şi izolaţi de lume, într-o realitate pe care o repetă sisific (iar regia alege să repete textul lui Caragiale, cu mişcări aproape identice), trăiesc departe de zgomotele lumii, îşi refac micile obiceiuri, ticuri şi tabieturi de o viaţă, interiorul e cald ca un cocon şi tot ceea ce pătrunde de „dincolo” este înspăimântător. Iar spaima cea mare este moartea, Apocalipsa. Pe această idee, regizoarea va dezvolta povestea celor doi, transferând toată încărcătura comico-absurdă din sfera social-politică într-o zonă a tenebrelor personale, în care frica atotbântuitoare este sfârşitul lumii, Judecata de Apoi.

De aceea, „realitatea” de dincoace este întotdeauna cea pe care şi-o imaginează ei din interiorul cuibuşorului cald şi este populată de fiinţe stranii, de voci ciudate, întruchipări pe jumătate diavoleşti, pe jumătate caraghioase, care creează un univers mistico-întunecat justificat ca idee, dar adesea prea îngroşat în reprezentarea scenică.

Toate discuţiile dintre cei doi despre „rivuluţie” şi despre „legea de murături”, despre „republică” şi tot tacâmul sunt doar pretexte pentru Diana Dragoş de a înfăţişa o altă realitate, cea dinlăuntru, cu implicaţii destule în lumea contemporană în care lipsa de cultură asociată cu un aflux de informaţie duce la un tip de paranoia mistico-apocaliptică.

Încet, încet, universul celor doi se goleşte, spaima îi face să renunţe treptat la toate obiectele din casă, zgomotele „rivuluţiei” îi fac să se ascundă, Safta ia chip de vrăjitoare şi întregul univers cald şi drăgălaş se prăbuşeşte – din nou o metaforă pentru sfârşituri în lumea din interior…

În această viziune regizorală, cu siguranţă o propunere valabilă, interpretarea celor doi protagonişti, Mirela Cioabă şi Dan Cornescu, se pliază aproape fără greşeli pe ceea ce construieşte Diana Dragoş. Gesturi frumos decupate, de păpuşă supusă timpului şi trecereii lui, la Mirela Cioabă, care construieşte un rol de compoziţie bine conturat, plasându-şi personajul la graniţa dintre absurd şi concret, o fiinţă ca un desen, ca un mecanism de plastic acţionat de o cheiţă… Iar Dan Cornescu, deşi cu ezitări şi neasumându-şi în toate momentele pendularea aceasta între zona absurdului şi cea a concretului, creează totuşi un Leonida cu personalitate.

Ce-i lipseşte montării Dianei Dragoş? Umorul…

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.