Corneliu Baba, actor pe scena istoriei

S-a stins la sfârşitul lui decembrie 1997, când avea 91 de ani. În necrologul publicat în „Adevărul” pe 30 decembrie 1997, Cornel Radu Constantinescu scria: „Şi-a marcat în chip absolut epoca şi contemporanii, pe care îi lasă mai bogaţi şi mai vulnerabili. (…) Ne rămâne speranţa ca memoria să concureze viaţa, ca netimpul veşniciei să ne mai viziteze timpul”.

Pictorul a contribuit substanţial la bogaţia contemporanilor printr-o operă puternic personală, racordată la tradiţia occidentală, realizată într-un limbaj nevorbit de niciun alt artist plastic român, idee susţinută de studenţii săi Henri Mavrodin, Zamfir Dumitrescu, Sorin Ilfoveanu sau Ştefan Câlţia, azi artişti cu un loc sigur in peisajul contemporan. Cât despre vulnerabilitatea la care Corneliu Baba a contribuit, de asemenea, ea s-ar traduce prin obligaţia împovărătoare pentru pictorii care i-au urmat: aceea de a depăşi un superlativ.

Dincolo de mode

Artistul, cu o vocaţie cultivată de la o vârstă fragedă de tatăl său, pictor de biserici, a traversat un întreg secol, lucrându-şi asiduu talentul pe care-l respecta, nerisipindu-şi energia creatoare, căutând să dea chip obsesiilor în tablouri a căror valoare s-a bucurat de recunoaştere unanimă. A iubit deopotrivă lectura şi muzica, plasându-se sub fascinaţia exercitată de George Enescu, căruia avea să-i picteze un portret tulburător mai târziu, descoperit în concertul susţinut cândva la Craoiva, oraşul natal al pictorului: „Eram în transă, învăluit de un fel de exaltare, cu inima bătându-mi tare. Obsesia acestei siluete m-a însoţit apoi întreaga viaţă şi a condiţionat studiile mele ulterioare, consacrate portretului său”.

A studiat intens fiinţa umană, în omenescul ei cel mai profund, şi natura, apropiindu-se de ele încă din tinereţe, de la primele desene, realizate în 1916, anul intrării României în război, alături de Antanta. Şi-a căutat de la început stilul dincolo de mode şi tendinţe, într-o epocă în care coexistau, iniţial, diverse orientări – expresionism, avangardă, Art Nouveau -, pentru ca, mai târziu, să opteze pentru un realism puternic personal, care l-a impus, făcându-i totodată şi un mare deserviciu. A rămas fidel crezului romantic – pictura este o taină pe care n-o descifrează teoreticienii sau ideologii, idee pentru care a pledat în faţa studenţilor, în lunga lui carieră pedagogică, începută în 1939, când era deja asistent la Catedra de Pictură a Şcolii de Arte Frumoase din Iaşi, la care el însuşi studiase sub îndrumarea lui Nicolae Tonitza.

„Operele sale au fost recuperate de cultura oficială”

La numai câţiva ani după ce devenise profesor de pictură la acelaşi institut în 1945, a trăit sărăcia lucie pe propria piele, căci în 1949 a primit interdicţia de a mai preda, din motive rămase incerte. A părăsit Iaşiul şi s-a stabilit la Bucureşti. El însuşi a mărturisit-o mai târziu, în „Însemnarile unui pictor din Est”: „Cei doi ani care au urmat după plecarea mea din Iaşi (1950-1952) au fost cei mai grei. N-aveam unde locui; nu întotdeauna aveam ce mânca. Din când în când eram invitat la dejun de vreunul dintre noii mei prieteni. Când foamea mi-o cerea, mă invitam… eu singur. (…) Mă întâlneam cu Pallady, Dărăscu, Ressu. Vorbeam despre pictură şi despre timpul care trece. (…) Criticam opresiunea care sufoca arta şi desenam proiecte”.  Sunt anii în care a acceptat să ilustreze „Mitrea Cocor”, cartea obedientă a lui M. Sadoveanu, şi „Bietul Ioanide”, romanul lui G. Călinescu. Mai târziu pentru acest gest a fost acuzat de pactizare cu regimul, pe care, pe altă parte, îl condamna neîncetat. Şi alte episoade din cariera sa au fost folosite în scop denigrator: scrisoarea din 1962, prin care cerea să devină membru al Partidului Muncitoresc Român, lucrări ca „Odihnă la câmp” şi câteva portrete sociale.

Peste puţin mai multe de un deceniu poate că se vor clarifica relaţiile artistului iubitor de libertate cu regimurile la putere în Romania. Atunci ar trebui să iasă la lumină cele 17 volume ale jurnalului său. Acum ele sunt în grija Mariei Albani, legatar al moştenirii sale artistice. Dorinţa autorului a fost ca ele să fie publicate la cel puţin 25 de ani de la moartea lui.

Până atunci, criticul de artă Pavel Şuşară, autorul unui ample monografii despre Corneliu Baba, pledează astfel: „Toată viaţa sa, Baba a rezistat demn, senin şi fără eroism, presiunii şi poate chiar tentaţiilor de a face compromisuri”. Acelaşi critic, admirator al artei pictorului român, susţine că, dincolo de cedările artistului, prin interpretare abuzivă cultura oficială şi-a arogat opera lui: „Antropocentrice prin viziune, umaniste prin structură, narative prin iconografie şi de un realism monumental prin construcţia directă a imaginilor, operele sale au fost recuperate de cultura oficială cu un respect adesea triumfalist. Titlurile sale de „artist al poporului”, de membru al mai multor Academii de Ştiinţe şi Arte din Est, precum şi reproducerea pânzelor sale în manualele şcolare sunt probe tangibile ale statutului cvasi-legendar al lui Baba”.

Spaţiu estic, spirit vestic

Legenda s-a format de-a lungul multor decenii şi se datorează în primul rând obsesiei pentru portret. Este arta prin care pictorul şi-a găsit un loc numai al lui, odată cu prima expoziţie personală din străinătate (la Bruxelles, abia în 1964), după participarea la expoziţii de artă românească la Varşovia, Praga, Budapesta, Belgrad, Helsinki, Atena, Viena. Au urmat Londra, Tokyo, Beijing, Tel Aviv, Boston, New Yok, Washington, Chicago, Palma de Mallorca, Lisabona, Buenos Aires, Glasgow.  Supravieţuind clipei, opera lui Corneliu Baba, explică acelaşi critic, respira acelaşi aer ca marea pictură occidentală, răspunzând creator influenţei exercitate de Goya, El Greco şi Rembrandt. Ciclurile emoţionante dedicate arlechinului, regelui nebun, spaimei (cu primul desen început în ziua cutremurului din 1977), precum şi numeroasele portrete de personalităţi ale epocii sau de membri ai familiei, departe de normele artei academice, au fost o modalitate constantă de exprimare a condiţiei tragice a omului, rămânând principalele sale reuşite artistice. Corneliu Baba a pictat chipuri halucinante, apropiindu-se de nuanţele coţmarului şi ale dramei, studiind revolta şi suferinţa, refuzând reţeta, mânuind tulburător culorile, lumina şi umbra.

Prin spaţiul geografic în care a funcţionat, a fost un om al Estului. Prin afilierea la tradiţia picturii europene, s-a construit ca spirit al vestului. A filtrat coşmarul trăit în spaţiul real printr-o conştiinţă artistică singulară, punându-l în forme care ţin de un spaţiu spiritual ce transcende istoria. Multele sale tablouri, răspândite în diverse muzee şi colecţii, dintre care cea mai bogată este Colecţia Baba de la Muzeul de Artă din Timişoara, au rămas mărturie. Ea adevereşte ce afirma artistul spre sfârşitul vieţii în „Însemnările unui pictor din Est”: „Ideea care m-a urmărit este că şansa picturii mele a fost tocmai dezavantajul de a trăi în Est şi de a participa la toate coşmarurile acestei epoci, care mă urmăresc obsesiv în drama picturii mele. Fantezia mea avea nevoie de un drum sinuos, de drama umană, văzută în toată cruzimea, violenţa şi laşitatea care continuă să umple, de-a lungul secolelor, Istoria”.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.