Corupţia, între a fi şi a povesti…

Ce ar putea să prindă mai bine în România zilelor noastre decât un spectacol despre corupţie, pe textele lui Suhovo-Kobîlin, cu doza potrivită de umor şi gust amar şi cu o distribuţie care-i include pe George Ivaşcu, Doru Ana, Radu Gabriel, Dan Aştilean… Gelu Colceag pare să nu fi lăsat deoparte nici un amănunt care să-i asigure succesul montării de pe scena Teatrului Metropolis. „Tarelkin” are toate datele unui spectacol de la care publicul să plece mulţumit.

Lumea Rusiei ţariste a secolului al XIX-lea se mulează perfect pe România secolului XXI. O comedie cu accente dramatice (prea dramatic punctate şi regizoral, şi actoriceşte din loc în loc), în care gradul de corupţie al celor implicaţi creşte proporţional cu puterea şi mijloacele pe care le au la îndemână. Nici un personaj pozitiv, doar oameni pentru care a supravieţui e sinonim, după caz, cu a plăti sau a fi plătit. Regizorul amestecă două texte ale lui Suhovo-Kobîlin „Moartea lui Tarelkin” şi „Procesul”, ambele din trilogia satirico-politică din care face parte şi „Nunta lui Krecinsky” (pusă în scenă acum câţiva ani la TNB). Desigur că textul este extrem de ofertant, că e oglinda perfectă aşezată în faţă, că le oferă actorilor din prim plan prilejul de a se desfăşura în voie, de a se dezlănţui în monologuri şi dialoguri puternice, iar celor din plan secundar momente numai bune de colorat o scenă… Decorul Iulianei Gherghescu, deşi prea teatral, voit teatral – şi nu neapărat în sensul bun al cuvântului -, şi deşi lipsit de prea multe calităţi estetice, este absolut funcţional şi conferă montării un fel de greutate care, cu siguranţă, este pe gustul acelei părţi a publicului care are nevoie de teatru clasic, solid. (E din lemn şi îmbracă toată scena.)

De-a v-aţi ascunselea cu moartea

Aşadar, povestea lui Tarelkin este povestea funcţionarului care primeşte genţi cu bani ca să intervină în faţa „superiorului”, dar care înţelege într-o zi nu atât că şeful lui încalcă graniţele cuvântului „corupţie”, cât, mai degrabă, că el însuşi a fost păcălit şi că a rămas de partea cealaltă a frontierei… Şi în acea zi hotărăşte să-l învingă cu propriile arme. Îşi înscenează moartea şi visează să plece la Moscova cu toate documentele, furând identitatea unui bătrânel evreu mort de-adevăratelea. Dar lucrurile se precipită, este pe jumătate demascat, arestat ca moroi întors din lumea de dincolo şi, în cele din urmă, cercul se închide, şeful cel bogat din fruntea mecanismului corupţiei îşi recuperează documentele incriminatoare şi totul rămâne cum am stabilit…

Care ar fi însă principala problemă a spectacolului de la Metropolis? Ritmul. Deşi sunt scene interpretate impecabil, deşi există momente lucrate frumos, montarea este însă inegală şi pe alocuri redundantă, cu bucăţi de text la care regia ar fi putut renunţa cu uşurinţă. Aşa cum ar fi putut renunţa şi la amestecul de secvenţe de realism psihologic cu cele de comic lejer. Oscilând în permanenţă între a râde sănătos de corupţie şi a-i urmări efectele în plan psihologic şi social, montarea pică în propria plasă şi trenează. Sunt tablouri desenate firesc, cu accente de culoare plăcute ochiului, precum scena lui Pahomov (Vlad Logigan) la interogatoriu sau cea dintre Tarelkin şi Mavruşa bucătăreasa (Alexandra Badea), un delicios moment de teatru în teatru autosubminat şi creionat cu doza de ironie şi autoironie necesară. Prea întinsă în iconomia spectacolului e scena cu „anchetarea întregii Rusii” transpusă coregrafico-umoristic de acelaşi Vlad Logigan, dar ruptă de restul montării construite cu instrumentele teatrului clasic. Rupt din context, ar fi un straniu tablou de tortură pe muzică şi dans…

“E bună onoarea, dar mai bună e mâncarea”

Luate separat, partiturile actorilor sunt, câteva dintre ele, memorabile. Chiar dacă George Ivaşcu în rolurile lui Tarelkin – Sila Silici Kopîlov punctează prea dramatic pe alocuri, alunecă totuşi cu atâta graţie între comedie şi dramă, între suferinţă şi meschinărie, între atât de umanul „e bună onoarea, dar mai bună mâncarea” şi fantoşa unei virtuţi ucise în faşă de instinctul de supravieţuire… Asemenea Doru Ana. Chiar dacă se lasă din când în când sedus de plăcerea de a amesteca prea mult în reţeta comică o doză de realism tragic spre care-l conduc nu atât rolul, cât montarea în sine şi frazele muzicale amintind de thriller-ul psihologic, se joacă şi el cu atâta graţie de-a generalul Varravin şi creditorul evreu. Apoi Radu Gabriel şi Dan Aştilean, amândoi oscilând între tuşe de comic îngroşat când voit, când mai puţin voit, şi umor bine dozat şi bine interpretat în context.

Numai că… Dacă e adevărat că din interiorul unui sistem lucrurile nu pot fi niciodată cu adevărat cunoscute şi înţelese, atunci devine evident de ce un spectacol despre corupţie în România secolului XXI nu poate fi nici un studiu de caz, în adevăratul sens al cuvântului, nici o comedie despre cum ar fi dacă s-ar povesti… pentru că este şi se trăieşte, nu se povesteşte.