Roxana Gîrleanu, din Bucureşti, va fi prezentă în concurs cu un recital din Jean Anouilh „Ciocârlia”
Încep prin a menţiona bucuria enormă pe care o am gândindu-mă că voi participa la Gala Tânărului Actor, cu un monolog care mi-a purtat noroc de-a lungul timpului cel al Ioanei D’Arc din Ciocârlia a lui Jean Anouilh, cu el am intrat la Universitatea Naţională de Teatru şi cu care merg la Gala Tânărului Actor, Gală care pentru mine este o şansă personală de a vedea dacă pot trece peste emoţiile care ştiu că vor fi mari şi voi putea să aduc în faţa spectatorilor pe altcineva… pe Ioana D’Arc pe care o iubesc.
Am mare încredere că există pentru fiecare actor un personaj-mănuşă, cu care empatizează şi pe care îl întelege ca pe o persoană apropiată, iar în a cărui piele devine un privilegiu să intre, descoperind mai multe despre sine însuşi. Aşa mi se întâmplă mie de fiecare dată când mă apropii de rolul acesta şi poate de aceea am revenit la Ioana D’Arc după mai bine de cinci ani de zile… îmi era aşa de dor de ea… de ce mai are ea să-mi spună după atâta vreme şi, de ce nu, aş reveni după înca cinci ani de zile tot la ea, pentru că odată cu maturizarea mea se va maturiza şi ea şi voi descoperi noi laturi ale sale.
Acum să mă refer un pic la cine sunt, pe scurt. Absolventă a UNATC în 2008 la clasa doamnei Adriana Popovici, crescută în ale actoriei sub oblăduirea dlui Liviu Lucaci şi a Ştefanei Samfira, cărora le mulţumesc din suflet, absolventă de masterat, iar în prezent studentă la doctorat… învăţ să predau teatru.
Iubitoare de frumos şi de oameni, cu o mare dorinţă de a cunoaşte pe alţii, alte tărâmuri, alte vieţi şi cu o credinţă că dacă drumul meu este în artă, în actorie, prin muncă sinceră şi bucurie asta voi face.
Este greu în teatru, este greu în lume, uneori mă sperii şi nu mai vreau să fac asta, dar de fiecare dată ceva m-a adus înapoi la teatru, la mine. A fost o perioadă cand am renegat teatrul doar ca să ajung înapoi la el cu propriii mei paşi, am distrus doar ca să clădesc pe propria mea personalitate, propriul meu drum. Şi merg înainte, trebuie răbdare pe care încerc să o exersez în fiecare zi şi, mai ales, trebuie omenie, iubire, generozitate, pace.
În punctul în care sunt acum, realizez că nu trebuie să fie totul perfect ca să fii fericit, fericirea trebuie constatată, şi da, sunt fericită, e o fericire umană, imperfectă care lasă loc îmbunătăţirilor, care nu e năucitoare, care te face să te simţi viu.
E un echilibru pentru care îi mulţumesc lui Dumnezeu… ce va mai fi, vom vedea!
Print