Cred că toţi actorii se întâlnesc cu Dumnezeu pe scenă

Dacă aţi văzut „Pescăruşul” Cătălinei Buzoianu de la Teatrul Mic din Bucureşti, o să vă amintiţi una dintre cele mai fermecătoare Maşa care au avut curajul să urce vreodată în scenă. Dacă s-a întâmplat să descoperiţi vreuna dintre multele montări pentru televiziune, dintre care, vă reamintesc doar rolurile Miranda din „Don Juan sau dragostea pentru geometrie”, Eboli din „Don Carlos” sau Rosalinda din „Cum vă place”. Dacă aţi fost de curând la Teatrul Naţional din Bucureşti la „Neînţelegerea” lui Albert Camus sau la „Noaptea furtunoasă” a lui Caragiale aţi întâlnit, cu siguranţă, o actriţă cum puţine există în acest moment în teatrul românesc. O poveste cu Irina Movilă despre Irina Movilă…

irina-movila-2Ce înseamnă să fii actor în România acestui moment?

Ce înseamnă să fii actor este o întrebare foarte complexă şi cred că primul impuls ar fi să spun că e o mare bucurie şi un mare dar pe care l-am primit eu, ca om. În România sau aiurea acest lucru e un mare dar. Că sunt anumite momente când e mai greu, când te simţi singur, vulnerabil, lipsit de apărare, poate nu întotdeauna protejat de societate, poate nu întotdeauna atât de apreciat pe cât ţi-ai dori sau cât ai merita – fără să fiu acuzată de lipsă de modestie – şi asta e adevărat. Însă, dincolo de toate, cred în continuare că e un mare dar şi o mare bucurie.

Cum a început povestea dumneavoastră în teatru?

Povestea mea a început, cred, asemănător cu a multora dintre noi… Mergeam la spectacole, vedeam de câte zece, douăzeci de ori montările de atunci, era o perioadă foarte bogată din punct de vedere al calităţii spectacolelor. Eu am crescut printre montări importante şi am văzut actori mari, actori uriaşi, care mi-au deschis pofta de a face profesia asta şi care, în spatele rolurilor pe care le făceau, transmiteau şi această plăcere şi bucurie de a fi pe scenă. Şi a început, cred, aşa cum spuneam, ca a multora, făcând figuraţie în diverse spectacole, mai întâi la Teatrul Naţional, pe urmă la Teatrul Mic. Apoi am primit un rol, care mi-a plăcut mult, aş spune că a fost unul dintre cele mai frumoase din cariera mea. Virgilia în „Coriolan”, de W. Shakespeare, în regia lui Dinu Cernescu, cu Dan Condurache, Leopoldina Bălănuţă şi Gheorghe Visu în rolurile principale. Un rol, spuneam, minunat în sensul că era o partitură specială, o femeie care trăia în umbra bărbatului ei şi în lumina dragostei pentru el şi care exista tot timpul lângă el. Era aşa, ca o umbră, care nu rostea multe vorbe şi trebuia să exprime mai mult prin gesturi. Şi mi-aduc aminte că a fost un pariu foarte important, eram mult timp în scenă, nu aveam prea multe cuvinte de spus şi cred că şi astăzi mi-aş dori să mai fac un rol de genul ăla pentru că mi-a permis să vorbesc mult despre acel personaj fără s-o fac prin cuvinte. Iar asta mi-a plăcut foarte mult.

Ce s-a schimbat esenţial în teatru de la momentul când aţi debutat şi ce s-a schimbat în sufletul dumneavoastră ca actriţă?

La o primă şi, poate, superficială vedere s-ar părea că activitatea asta a noastră a început să cadă puţin în derizoriu… Şi, uneori, când iei lucrul ăsta mai în piept şi te laşi influenţat de această senzaţie, te doare, uitând că de fapt e o senzaţie falsă şi că noi toţi suntem vinovaţi de faptul că ne lăsăm târâţi în vâltoarea vieţii. Care, fără discuţie, te influenţează şi te marchează în multe momente. Cât despre mine, în sufletul meu eu am rămas la fel de îndrăgostită de ce fac. Poate nu mai sunt atât de visătoare şi cred că pe undeva e un lucru de care trebuie să am grijă, pentru că în profesia noastră este nevoie să visezi, oricât de mult te-ar costa lucrul ăsta.

Aţi vrut vreodată să vă opriţi?

Să mă opresc? Nu. Cred că au fost momente grele, dar nu m-am gândit niciodată să mă opresc. Din meseria asta nu ştiu dacă poţi să te opreşti decât atunci când simţi că nu mai poţi să spui, să exprimi pentru tine şi pentru ceilalţi ceea ce îţi doreşti. Când de fapt se închide ceva în tine. Şi deocamdată n-am simţit asta, mulţumesc lui Dumnezeu.

Ce e cel mai greu pe scenă?

Să fii consecvent…

Şi care a fost obstacolul cel mai greu de depăşit pe scenă?

Dracul…

irina-movilaDar cu Dumnezeu vă întâlniţi când sunteţi pe scenă?

Cred că toţi actorii se întâlnesc cu Dumnezeu când sunt pe scenă. Şi se întâlnesc şi cu celălalt… E o linie subţire pe care trebuie să mergi şi cred că, în general, atunci când putem să facem un lucru bun şi să influenţăm cumva sufletul sau psihicul fie chiar şi al unui singur om care ne urmăreşte ne întâlnim cu Dumnezeu.

E ceva ce nu aţi putea să faceţi pe scenă?

Da. N-aş putea să mă contrazic pe mine. În ce cred şi în ce sunt.

Actoria e o meserie sau un har?

E şi o meserie, şi un dar. Nu pot să spun har. E un dar pe care l-am primit şi de care nu sunt vinovată.

Ce vă bucură cel mai mult în acest moment al vieţii dumneavoastră?

Fetiţa mea Ana.

Regretaţi ceva?

Că nu am mai mulţi copii.

Povestiţi-mi o întâlnire esenţială din viaţă, din teatru… fără de care n-aţi fi fost ceea ce sunteţi.

Cred că momentul în care am înţeles prima dată ce înseamnă o icoană, ce înseamnă o rugăciune a fost momentul esenţial în viaţa mea. Şi cred că toate obstacolele sau toate piedicile pe care le întâlnim fără doar şi poate în viaţa noastră sunt lucruri care ne vin pentru că trebuie să învăţăm să ne raportăm într-un anumit fel la El.

Vă amintiţi vreo replică, vreun vers care v-a bântuit gândurile?

Sunt câteva versuri, nu ştiu dacă le reproduc chiar corect, din poezia Anei Blandiana, care într-un timp, în adolescenţa mea, îmi plăcea enorm, şi care sună cam aşa: „Un singur lucru mă pricep să fac/ cu o pricepere extraordinară/ ştiu să mor. /…şi-apoi ştiu să înviu, / dar asta e, bineînţeles, mult mai uşor…”

Print

2 Comentarii

  1. george 27/11/2009
  2. Daniel Ganea 06/02/2010

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.