Cu artă, despre critică sau Importanţa de a discuta despre Oscar Wilde

“Toţi criticii urmăresc binele Artei! Apropo, artistul nu are nici un rost şi nu e niciodată consultat: opera lui e explicată şi rectificată fără el, de către cei care nu au avut nici o legătură cu crearea ei – dar asupra cărora Dumnezeu a revărsat cunoaşterea ce i-a fost refuzată autorului!” (James Abbott McNeill Whistler, Conferinţa de la ora 10)oscar-wilde

Vă sună cunoscut ? De câte ori nu aţi auzit spunându-se, despre criticii de teatru, că sunt nedocumentaţi, creează confuzii, dezinformează publicul, fac aprecieri subiective sau, pur şi simplu, formale şi evidente şi că, una peste alta, sunt inutili, nefiind capabili să-şi prezinte coerent propriul mesaj, darămite pe cel al artistului (fie el actor, regizor, scenograf sau dramaturg). Eu am auzit de foarte multe ori astfel de verdicte implacabile, mai puţin în cazurile în care era vorba despre nişte cronici favorabile, care îi transformau pe cronicari, dintr-o dată, în gardienii bunului simţ artistic, în cugete înalte care salvează arta de la mediocritate şi degradare.

Şi este absolut normal să se întâmple aşa, pentru că arta se face cu pasiune şi convingere absolută, nu cu moderaţie şi prudenţă, iar în momentul în care un artist simte că sensul creaţiei sale este distorsionat de către un teoretician, firesc este să reacţioneze acid, să apere partea lui de adevăr. Aşa cum firească ar fi şi o reacţie a criticilor, la fel de pasionată şi de îndreptăţită, pentru că şi ei sunt, la rândul lor, creatori, iar opera lor are propriul ei mesaj, diferit de cel al operei interpretate critic.

În 1890, revista The Ninetenth Century a publicat, secvenţial, în numerele sale din iulie şi septembrie, dialogul: Adevărata funcţie şi valoare a criticii: cu unele observaţii asupra importanţei de a nu face nimic, al domnului Oscar Wilde. Titlul sub care este cunoscut eseul astăzi, Criticul ca Artist (şi sub care a apărut şi în volumul Decăderea Minciunii publicat de editura Polirom, în 2000), i-a fost dat în anul următor, la republicarea sa în volumul de eseuri Intenţii (care mai cuprindea: Adevărul Măştilor, Decăderea minciunii, Pană, creion şi otravă), într-o formă revizuită. El a apărut, într-un fel, ca răspuns la atacurile lui Whistler împotriva tuturor celor care nu-i împărtăşeau concepţiile despre artă, astfel încât unul dintre personajele eseului – Ernest, poate fi înţeles ca o replică livrescă a egocentricului pictor prerafaelit, parodiat de Wilde şi în povestirea lui: Racheta fenomenală.

Oscar Wilde a reuşit să, prin cronicile sale temperamentale (dramatice, literare, vestimentare, de artă plastică sau de design interior) să transforme analiza unei opere de artă în operă demnă de a fi analizată, la rândul ei, iar în eseul dialogat Criticul ca Artist, prin intermediul lui Gilbert, un aristocrat britanic gata să dinamiteze toate convenţiile de dragul unui efect artistic, el teoretizează importanţa criticii în creaţie şi a creaţiei în critică.

Procesul faimos dintre James Whistler şi esteticianul John Ruskin, înregistrat de presa vremii drept conflictul dintre artă şi critica de artă sau “Nocturnă în galben şi auriu” vs. “oală de vopsea aruncată în faţa publicului” a fost pretextul care i-a permis lui Oscar Wilde să-şi afirme apartenenţa la teoriile critice ale esteticii impresioniste, teorii care priveau critica de artă nu ca pe un act de investigaţie sau de dezgropare arheologică a surselor şi izvoarelor de inspiraţie pentru o anume operă, ci ca pe o creaţie autonomă, opera de artă fiind doar “punct de plecare pentru o nouă creaţie”. Asta pentru că sensul creaţiei stă “cel puţin la fel de mult în sufletul celui care o priveşte, cum a stat şi în sufletul celui care a alcătuit-o”.

Arta se adreseaza temperamentului artistic, care nu poate fi educat şi cizelat decât intrând în contact cu cele mai bune opere. Doar astfel ajunge să fie o formă de judecată corectă, şi nu prin înregimentarea în anumite şcoli de gândire critică sau prin adoptarea unor tipare de analiză predefinite, pe care să poţi mula, cu o pretinsă şi iluzorie obiectivitate, generată de o perspectivă limitată, orice nouă creaţie. Astfel, primul pas în critica estetică îl reprezintă conştientizarea propriilor impresii, deoarece rolul criticii nu este acela de a vedea obiectul aşa cum el este, în sine (după cum pretindea Matthew Arnold), ci de a-l vedea în funcţie de impresiile pe care receptarea lui ni le creează.

Aşa cum arta este critica vieţii, fără a fi subordonată acesteia, datoria criticului care vorbeşte despre o operă de artă nu este să descopere, în nici un fel, intenţiile artistului, ci să-şi înregistreze propriile impresii în faţa respectivei creaţii, să-şi afirme preferinţele, fără a urmări vreo altă finalitate în afara aceleia a revelării temperamentului său artistic, a modificărilor de stare şi de atitudine pe care contactul cu o anumită operă le-a produs asupra personalităţii sale. Pentru Wilde, Frumosul este singurul care există şi despre care trebuie să se discute, pentru că semnificaţiile lui sunt inepuizabile. Astfel, criticul trebuie să creeze şi să exprime frumosul, nu să îl disece analitic, ca şi cum opera de artă ar fi o ecuaţie cu o singură necunoscută. Fie că nu-ţi place o anumită creaţie, fie că-ţi place din punct de vedere raţional este pentru Gilbert cam acelaşi lucru. Un critic nu are opinii, el are atitudini estetice.

“Doar nu consideri critica drept un fel de răspuns la o operaţie matematică ?, scria Wilde, în 1888, într-o scrisoare adresată lui W.E. Henley Cu cât opera este mai substanţială, cu atât sunt mai diverse interpretările. Mi-e milă de acea lucrare asupra căreia toţi criticii cad de acord. Probabil este o producţie foarte explicită şi superficială.”

Tocmai de aceea, un critic nu poate fi obiectiv, pentru că se relevă pe sine, transformările sufletului său, transpunându-şi impresiile în faţa unei anumite creaţii pe un alt suport artistic. El multiplică semnificaţiile unei opere de artă, o repoziţionează, din punct de vedere al mesajului transmis, pentru că o aşează într-o nouă relaţie faţă de epocă, faţă de necesităţile sale estetice, de temperamentul lui artistic, de cultura sa, etc. Stilul personal, felul în care ştie să creeze emoţie, este acela care îl face creator, nu sinceritatea sterilă, pentru că frumosul, nu verosimilul fascinează la o operă de artă.

“Când omul acţionează, el este o marionetă. Când descrie acţiune, este poet.”

Critica interpretativă creatoare nu analizează ştiinţific şi aplicat o operă de artă ci, cu ajutorul limbajului, contruieşte o nouă lume de emoţii şi de senzaţii, pornind de la aceasta  – ea trebuie să transforme mintea într-un instrument minunat: “Critica este aceea care, necunoscând nici o interpretare ca fiind definitivă şi refuzând să fie credincioasă preceptelor superficiale ale vreunei şcoli sau ale vreunei secte de gândire, creează acel senin temperament filosofic, care iubeşte adevărul de dragul adevărului şi care îl iubeşte cu atât mai mult, cu cât ştie că este de neatins”.

Cum poate cineva care nu se pricepe să facă un anumit lucru, să vorbească despre asta ? –  O nouă preconcepţie whistleriană: „Doar artiştii sunt critici competenţi”, demontată cu graţie şi rafinament ironic de Oscar Wilde. Cu alte cuvinte, cum poate fi judecat un artist, de către un simplu teoretician? Potrivit lui Gilbert, un artist cu adevărat talentat, conştient de menirea sa şi a creaţiei sale, judecă frumuseţea doar prin raportare la propria sa operă: “Un artist cu adevărat mare nu poate concepe ca frumosul să fie modelat în alte condiţii decât acelea pe care el însuşi le-a fixat. Creaţia îşi utilizează întreaga facultate critică în interiorul propriei ei sfere. S-ar putea să nu o poată folosi în sfera altor creaţii.” Doar pentru criticul estet, arta, sub toate formele ei, este atrăgătoare.

Pentru Oscar Wilde toate acrobaţiile astea mentale periculoase, între artist şi critic, între detractor şi admirator, între ambiguitate şi limpezime, sunt irezistibile.

Eseul Criticul ca artist provocă, intrigă, contrazice şi se auto-contrazice, jonglează cu paradoxuri, pentru că, nu-i aşa : „nu există iubire fără trădare” şi, în totul, străluceşte.

Cu toate astea, nu este încă privit ca una dintre lucrările critice de referinţă, pentru că personalitatea autorului ei a reuşit să eclipseze destinul operei. Prejudecăţile care l-au transformat pe dandy-ul fermecător din Tite Street în condamnatul anonim C.3.3. încă planează şi asupra posterităţii, mai interesată să afle adevărul relaţiilor lui amoroase, decât adevărul artistic căruia i s-a dedicat.

Poate că eseurile sale nu au metodă sau o structură fixă, dar figurile de stil şi de imaginile poetice pe care le foloseşte au o forţă extraordinară, iar Oscar Wilde reuşeşte să te convingă să crezi chiar şi în lucrurile de care el însuşi nu este foarte convins. Pentru că poate şi pentru că merită.

Print

Un Comentariu

  1. iulia 21/08/2009

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.