Săptămâna trecută Teatru Bulandra din capitală a găzduit trei reprezentaţii ale spectacolului „Imediat”, realizat de Camille Boitel la Théậtre de la Cité International din Paris. Un spectacol care amuză şi scoate din minţi în aceeaşi măsură, deşi se pare că unii spectatori (care n-au rezistat până la sfârşit) mai mult i-a înnebunit decât i-a distrat, se naşte 100% din mişcare şi dans, fără să aibă nimic de-a face cu teatrul înţeles în sensul lui clasic sau tradiţional să spunem.
Reprezentaţia începe inspirat, cu o scenă-preambul care stabileşte un cadru: viaţa noastră de zi cu zi. Personajul feminin scapă din mână o cheie. Şi imediat se declanşează dezastrul, iremediabilul, incontrolabilul. Personajul îşi continuă jocul: se împiedică, alunecă, se prăbuşeşte, se agaţă, se târăşte. Nu reuşeşte să facă nimic din ce vrea. De fapt, nu reuşeşte absolut nimic. Totul se descompune, nimic nu e fix, ci mobil, obiectele cad şi se răzvrătesc, din sertare şi dulapuri ies oameni – sau mai spus creaturi – pe care le aşteaptă aceeaşi soartă, reprezentată scenic puţin mai mult de o oră.
Interpreţii sunt în primul rând dansatori, în al doilea rând acrobaţi şi abia în al treilea rând actori. Decorul în care nimic nu moare şi totul se transformă sfărâmându-se, pulverizându-se, urmând o inexorabilă cădere, o linie descendentă pe care regizorul a conceput tot ce se întâmplă sau nu ajunge să se întâmple pe scenă, poate fi considerat o ilustrare a legilor lui Murphy. „Este vorba şi despre coşmarul din viaţa noastră cotidiană. Nu cred că multă lume poate supravieţui trăind astfel, când totul se prăbuşeşte şi parcă s-a născut în primul rând să te enerveze. Spectacolul, concentrat într-o oră, este mai degrabă un sfârşit, ilustrarea unei încheieri. Şi nu e trist, are un ritm vioi”, spune Camille Boitel.
„Imediat” este o joacă ce izbuteşte să într-adevăr să pună în scenă un sfârşit sau mai degrabă un proces – înfrângerea. Eseu plin de viaţă, izbucnit dintr-o imaginaţie dinamică, populată de obiecte de circ şi talcioc, spune în registru ludic povestea unei căderi, adică povestea noastră şi a neputinţei noastre atât de umane. Filosofia pe care o bănuim în spatele discursului scenic se concretizează permanent, de la prima la ultima scenă. Totul cade, totul de sfărâmă, dar nu tragic, ci comic, asta se înţelege, la un prim niveş, din „Imediat”. „Unul dintre personaje este oblic şi încearcă să facă totul oblic în jur, să adapteze obiecte, să rămână cu iluzia că el e drept şi tot ce-l înconjoară este strâmb. Şi toţi din jurul lui se străduiesc să-l ajute să-şi păstreze viziunea. În rest, există şi momente de violenţă. Un alt personaj este atacat neîncetat de absolut tot: se agaţă de lustră, dar ea cedează, sare pe jos, dar pe un obiect care alunecă, se aruncă în pat, dar de acolo se iţeşte cineva şi aşa mai departe”, a povestit regizorul într-un interviu. Aşa, ca în viaţă concretă, palpabilă, unde fiecare întâmplare generează ceva, unde fiecare gest antrenează altele chiar şi atunci când nu este pe deplin un gest şi rămâne numai o intenţie sau un gând. Aşa, ca atunci când nu găseşte cheile şi nimic nu mai e cum ar fi fost, dacă le-ai fi găsit… Din combinaţia de hazard şi logică, de absurd şi comic rezultă de data aceasta o pastă uşoară, fluidă şi nu atât de transparentă, încât să fie totul la vedere, ceea ce e o calitate.
Construită exclusiv pe mimică şi mişcare, producţia are mare succes la Paris, numărându-se printre recomandările „L’Express”. Şi la Bucureşti trupa condusă de Camille Boitel a convins spectatorii, care au reacţionat viu, concret, atât în timpul spectacolului, cât şi la aplauze.
Print