Cui i-e frică de „Rabbit Hole”

După „Cui i-e frică de Virginia Woolf”, pe care l-am văzut acum câţiva ani la Teatrul Act, şi „Iadul este amintirea” de la Teatrul Odeon, Mariana Cămărăşan şi Alexandra Penciuc revin la Act cu un spectacol după textul lui David Lindsay-Abaire, „Rabbit Hole”. Mariana Cămărăşan şi Alexandra Penciuc semnează împreună regia spectacolului, ca şi în cazul celui de la Odeon, şi se poate spune că cele două au adoptat şi au imprimat deja un stil mai puţin vehiculat în peisajul teatral al ultimilor ani. Pe care montarea de la Act îl trădează însă ca fiind un cuţit cu două tăişuri…

Această zonă a teatrului psihologic, cu puternice conflicte interioare, cu traume şi drame de nevindecat, familii cu secrete bine păstrate, toate par exact spaţiul de care cele două regizoare au nevoie pentru a se manifesta şi pentru a se exprima. Ştiu să modeleze şi să mobileze la fel de bine interiorul şi exteriorul, ştiu să lucreze cu actorii, să ţeasă plasa de relaţii dintre personaje – lucrul cel mai complicat în cazul unor astfel de texte – ştiu să facă povestea să fie vie şi să nu pară greoaie… Numai că ceea ce era viu şi puternic în „Cui i-e frică de Virginia Woolf” devine în „Rabbit Hole” doar o copie mai palidă a propriei concepţii despre lumea interioară. Inepuizabilul univers dinlăuntru pare pe scenă epuizabil atunci când se recurge la mijloace similare de expresie.

Pe scurt, „Rabbit Hole” e o poveste despre o dramă de familie, un copil mort într-un accident de maşină, doi părinţi care nu reuşesc să meargă mai departe nici împreună, nici despărţiţi, etapele prin care ei trec, de la imposibilitatea de a se despărţi de lucrurile copilului, până la imposibilitatea de a mai trăi cu ele, de la neputinţa de a mai trăi unul lângă altul până la neputinţa de a trăi unul fără altul… Pe acest schelet de poveste, regia adună celelalte întâmplări. Mama copilului dispărut poartă cu ea o altă dramă din adolescenţă, un frate narcoman mort şi o relaţie ciudată cu mama şi cu sora, ambele prezente în scenă şi în viaţa ei. O mamă de care de-abia acum învaţă să se apropie din nou, după ani şi ani, în timp ce aleg împreună jucăriile copilului dispărut, şi o soră însărcinată, care învaţă să devină mamă…

În spectacolul de la Teatrul Act, însă, acţiunea rămâne aproape în permanenţă statică şi legăturile dintre personaje nu se sudează atât de bine, încât mecanismul să funcţioneze firesc. Există, pe de o parte, interpretarea Emiliei Dobrin, puternică, păstrând exact acele note de dramatism de care e nevoie, dar întotdeauna dublat de o doză de umor care îl salvează şi îl adânceşte, în rolul mamei care şi-a pierdut de mult fiul şi care retrăieşte acum, alături de fiica ei, tristeţea pierderii nepotului. Emilia Dobrin şi Nicoleta Lefter (sora însărcinată) sunt pata de culoare din spectacol, dar interpretarea lor se dezvoltă solitar şi cele mai multe dintre scenele în care interacţionează cu Cătălina Moga şi Emil Măndănac rămân nelegate. Montarea lasă în permaneţă senzaţia că rolurile au fost lucrate separat, că scenele sunt unite arbitrar, că intrările şi ieşirile îşi caută firescul şi că, din acest motiv, povestea trenează. Fiind vorba de un spectacol cu drame şi deveniri, cu trasee străbătute în interior şi mai puţin în exterior, e nevoie ca drumurile dinlăuntru să-şi găsească oglindirea în ceea ce se întâmplă pe scenă… Şi tocmai asta lipseşte în spectacolul Marianei Cămăraşan şi al Alexandrei Penciuc. Lipsesc „de ce”-urile interioare exprimate pe scenă. Spectatorul, pe parcursul celor două ore, este martor al unei poveşti expuse, nu trăite – ceea ce nu se întâmpla niciodată în „Cui i-e frică de Virginia Woolf”.

Aşadar, gândit circular, spectacolul deschide două căi încă din primele minute. Relaţia unei femei, care şi-a pierdut de curând copilul, pe de o parte cu sora ei despre care află că e însărcinată şi pe de altă parte cu soţul ei de care nu se mai poate apropia. Cătălina Moga, fără să-şi trădeze personajul, alunecă totuşi în capcana de a-i rămâne prea fidelă şi de aici impresia de lipsă de nuanţare, de static. E evident că regia a mizat pe un farmec al contrastelor în scenele în care interacţionează Cătălina Moga cu Nicoleta Lefter sau Emilia Dobrin, dar intenţia nu este întotdeaună izbutită pentru că întâlnirea se ratează sau, aşa cum spuneam, partiturile se dezvoltă solitar, ca două instrumente care nu reuşesc să se pună în acord.

Într-o scenografie cu desen simplu, un interior de locuinţă în alb şi negru, uşor adaptat de la o scenă la alta, o canapea, o masă, câteva scaune, camera copilului… povestea ar fi trebuit să trăiască prin altceva, acel altceva invizibil la care şi Mariana Cămărăşan, şi Alexandra Penciuc se pricep atât de bine să-l traducă în fapt scenic. Numai că… Cel mai frumos şi viu dintre momente rămâne probabil acela în care mama şi fiica aleg jucăriile copilului dispărut şi descoperă paginile cu povestioara scrisă de tânărul care l-a ucis, într-un accident de maşină. Emilia Dobrin îşi ridică vizibil partenera de joc, o face să intre pe nesimţite în lumea ei şi magia există. Iar scena care, cu siguranţă, ar trebui lucrată într-o altă cheie este cea a întâlnirii dintre mama copilului şi tânărul care l-a ucis din întâmplare. Pentru că ar trebui să fie una dintre scenele cele mai importante, un moment în care traseele interioare încep să se deseneze altfel, pentru că este cea care dă dezlegarea întregului spectacol – pe care vă las s-o descoperiţi la faţa locului – şi pentru că nu reuşeşte să se ridice deasupra descriptivului şi a gesturilor „jucate” şi prea puţin asumate…