Cui i-e frică de vagin?

Denis Grigorescu

Vagin. Probabil că bigoţii şi pudibonzii sunt deja oripilaţi la auzul acestui cuvânt-tabu. Pentru unii. Poate că preferau un sinonim inofensiv, gen „turturică” sau „garaj”Bine că n-au venit să vadă “Monoloagele Vaginului”, de Eve Ensler, prezentat de Club A Bucureşti. Scrisă în 1996 şi declarată “Biblia feminismului modern”, piesa a fost tradusă în 40 de limbi şi jucată în 50 de ţări. O serie de femei faimoase au interpretat “Monoloagele Vaginului” sau au scris pe această temă, de la Whoopi Goldberg şi Susan Sarandon până la Hillary Clinton şi Oprah Winfrey.

Dar e scandalos să vorbeşti despre vagin, vor spune mulţi. Mai ales la teatru. Ba nu e deloc. Depinde cum vorbeşti. Titlul piesei – chiar dacă e cam… anatomic – îi induce în eroare pe cei avizi după sex. În ziua spectacolului, un prieten chiar m-a întrebat: “Câte tipe se dezbracă în piesă?” Nu, nu se dezbracă nimeni. Doar publicul e parcă invitat să se dezbrace de prejudecăţi. Textul este o parabolă. În România anului 2010 încă mai sunt mulţi şi multe cu mentalitate medievală şi care îşi reprimă sentimentele şi trăirile, ori pur şi simplu încearcă să se debaraseze de ele, refuzând să-şi recunoască problemele. “Monoloagele Vaginului” vorbeşte despre condiţia femeii, despre feminitate, despre descoperirea de sine. O privire specială spre feminitatea  profundă, nediluată, nedisimulată. O piesă ca un catharsis.

Cu o mobilitate scenică impresionantă, actriţa Diana Giubernea narează trecând prin diferite stări de spirit procesul prin care o femeie ajunge să se înţeleagă pe sine şi să dimensioneze dinamica de cunoaştere a plăcerii, a suferinţei, a indiferenţei. In viziunea interesantă a tinerei regizoare Mona Gavrilaş, mesajul piesei şi al celor 11 monoloage ce compun un text unitar se identifică cu destinele unor oameni. De altfel chiar una dintre femeile încarnate spune la un moment dat: “Vaginul meu este un destin.” De altfel, vagin este echivalent pentru femeie în piesă. Parte pentru întreg. “Inima este capabilă de sacrificii. La fel şi vaginul”, se spune la un moment dat. “Monoloagele Vaginului” vorbeşte despre etape traversate de milioane şi milioane de femei, de la descoperirea identităţii sexuale şi violenţă în familie până la naştere ca experienţă supremă a feminităţii realizate pe deplin.

Vagin. Cu “V” de la “Viaţă”

Paroxismul dramatic e atins cu povestea femeii bosniace dintr-un “lagăr de viol”, femeie care nu cerşeşte compătimirea.

Monoloagele vaginului şi ale vaginelor sunt de fapt poveştile şi destinele femeilor văzute prea mult şi prea des de bărbaţi ca nişte roboţi universali, buni de călcat, spălat, gătit şi făcut copii. Sau ca nişte maşini de satisfăcut plăceri brute şi mecanice. În timpul războiului din fosta Iugoslavie, între 20000 şi 70000 de femei au fost violate. În America, 500000 de femei sunt violate pe an, “şi nu suntem în război”, spune Eve Ensler.

“Monoloagele Vaginului” ar trebui văzute şi revăzute de mulţi bărbaţi. De cei pentru care un vagin (a se citi “femeie”) e mai puţin valoros ca un pahar de gin ori de vin… De cei pentru care e suficient să aibă doar o soţie ori parteneră, fără să mai includă în meniul căsniciei sau relaţiei şi ingredientele numite “afecţiune”, “pasiune”, “respect”, “iubire”, “sprijin”. Femeile merită mult mai mult şi în nciun caz discriminare.

Am văzut în sală şi destule reacţii controlate, introvertite ale spectatorilor, de parcă se temeau să nu fie cumva “contaminaţi” cu emoţii şi trăiri. Sau, ca să-l parafrazăm pe Edward Albee, cui i-e frică de vagin? Un vagin numit destin, poveste, dorinţă… Vagin. Cu “V” de la “Viaţă”.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.